Reforma universitară europeană

Zece locuri comune, consecutive Declaraţiei de la Bologna

1 July 2010
Read in:

1. Reforma universitară europeană, decisă prin Declaraţia de la Bologna (“reforma Bologna”), ţine piept în mod mai eficient (decît sistemul european-tradiţional) presiunii universităţilor americane pe piaţa mondială a ofertelor academice.

Într-adevăr, aceasta a fost una dintre justificările majore ale adoptării Declaraţiei şi trecerii la reformă. Deocamdată, nu se cunosc studii care să aprecieze rezultatele obţinute după reformă, în competiţia cu universităţile americane. Văzut “de la firul ierbii”, adică din sala de curs, raportul dintre “noi, europenii” şi “ei, americanii” nu pare să se fi schimbat deloc. Iar mişcările universitare protestatare franceze, germane sau italiene, din ultimii doi-patru ani, nu vorbesc în nici un caz despre o încredere (a participanţilor efectivi la educaţie) în eficienţa noului sistem.

2. Acest sistem de organizare a învăţămîntului este mai adecvat unor universităţi pe model antreprenorial (private, bazate pe fonduri atrase prin colaborarea cu mediul de afaceri şi industrial de performanţă).

Tot ce se poate: experienţa nord-americană pare să încline în acest sens. Dar atunci, ceea ce se cere reformat e un ansamblu enorm de practici culturale de veche tradiţie europeană, care justifică şi privilegiază universitatea “de tip humboldtian”, dedicată cercetării avansate, reflecţiei libere, non-dependente de piaţă. Desigur că – subfinanţate endemic (pentru că finanţate de către stat, cel mai adesea) – universităţile europene caută acum să atragă investiţii ale mediilor economice atractive. La vreme de criză, situaţia se complică şi mai mult.

Ceea ce era (la americani) o tradiţie a colaborării cu un mediu de afaceri privat şi prosper riscă să devină (la europeni) o supunere la dictatul imediat al unei economii cu obiective pe termen scurt (gen: “produceţi-ne 1000 de ingineri electronişti la anul, că de atîţia o să avem nevoie, şi vă dăm banii să o faceţi!”). Rezultatul va fi o universitate lipsită de viziune şi de construcţii ştiinţifice şi etice durabile, din care pot dispărea filierele neinteresante pentru mediul economic (studiul limbilor moarte, istoria artelor…). Un soi de concretizare “slabă”, circumstanţială, a modelului antreprenorial american.

3. Absolvenţii acestui sistem universitar sînt mai bine pregătiţi pentru performanţa ştiinţifică (cercetare de vîrf, studii avansate ulterioare etc.).

Nu. Dacă reforma Bologna înseamnă structurarea curriculei în faimosul de-acum 3L2M3D (3 ani de licenţă, 2 de master, 3 de doctorat), iar regîndirea conţinutului cursurilor se face, înainte de orice, în funcţie de cererea pieţei forţei de muncă, atunci trebuie să fim de acord că a) numărul anilor de studiu nu este o garanţie a excelenţei, b) perioada doctoratului este prea scurtă pentru o formare adecvată de nivel avansat, c) principalul motor al performanţei ştiinţifice nefiind cererea imediată a pieţei, formarea pentru cercetare fundamentală nu este încurajată de noul sistem. De fapt, deocamdată e greu de apreciat relaţia dintre restructurarea procesului (de învăţămînt) şi ameliorarea conţinuturilor specifice (o predare “mai bună” a cutăror discipline). Cu alte cuvinte, “şcoala serioasă” se putea face şi în sistemul vechi, totul depinde (oricînd) de calitatea profesorilor, a predării, a eticii implicate.

4. Absolvenţii acestui sistem universitar se încadrează mai uşor pe piaţa muncii.

Da şi nu. Absolvenţii ciclului prim, de trei ani (cel mai adesea, atîta durează studiile pentru o licenţă), îşi găsesc, poate, mai repede de lucru, pentru că pot aspira aproape exclusiv la joburi lipsite de putere de decizie, precare şi slab plătite. Asemenea posturi au fost întotdeauna mai numeroase pe piaţa muncii. Absolvenţii cu licenţă nu mai sînt, de-acum, supra-calificaţi pentru ele. Pentru joburi mai complexe, e nevoie de continuarea parcursului de studii (master, studii aprofundate, doctorat sau alte cursuri calificante)… Pînă la un număr de ani egal celui necesar în sistemul anterior, pentru a accede la aceleaşi posturi (profesor de liceu, medic, inginer, analist, specialist în IT etc.).

5. Sistemul Bologna încurajează precariatul profesional al tinerilor angajaţi pe piaţa muncii.

Nu: doar îi reduce aura de ameninţător şi de ratare. Sistemul permite studentului întreruperea studiilor cînd doreşte şi reluarea lor, după perioade mai lungi sau mai scurte de viaţă personală “în afara universităţii”. Flexibilitatea sistemului vizează adaptarea lui la meandrele unei existenţe individuale, în care neîncheierea studiilor este pandantul academic al unei precarităţi a proiectului existenţial personal. Noutatea ar fi că nici unul, nici altul nu mai sînt, “în mod oficial”, sancţionate. E ca şi cum ai deculpabiliza “neisprăvitul”: se poate! (Unii spun că e chiar cool…)

6. Diplomele obţinute în acest sistem sînt recunoscute mai lesne de alte universităţi care au adoptat sistemul.

Da şi nu. Aplicarea reformei Bologna neînsemnînd uniformizarea sistemelor universitare de diplomare pe plan european, problema recunoaşterii diplomelor străine de către universităţi de stat (reamintesc că majoritatea universităţilor europene sînt instituţii de stat) rămîne, ca şi pînă acum, la latitudinea acordurilor bilaterale între state naţionale. Compatibilitatea (similaritatea, echivalenţa) parcursurilor de studii poate facilita această recunoaştere, dar nu o antrenează în mod automat. Cît despre universităţile private (foarte puţine în Europa, majoritare în America), de cele mai multe ori acestea recunosc “ce diplome vor ele”, în funcţie de criterii extrem de diverse – şi, foarte frecvent, în funcţie de competenţele dovedite efectiv de către student, indiferent de universitatea unde a studiat.

7. Adoptarea sistemului Bologna va reduce sensibil, în anii următori, hemoragia de creiere europene (supradotate) către instituţii de învăţămînt şi cercetare din SUA.

Să nu ne amăgim. Dacă studiile efectuate în ultimele decenii dovedesc că este nevoie de măsuri radicale pentru a opri acest exod, totuşi specialiştii foarte buni şi studenţii hiperdotaţi nu aleg calea continentului nord-american în primul rînd datorită curriculei universitare de acolo, ci a atractivităţii unui sistem academic mult mai bine finanţat, descentralizat, lipsit de structuri gerontocratice, mai mobil şi mai dispus să investească în cercetare fundamentală, inclusiv în domenii care nu sînt imediat conectabile profitului economic. Universităţile europene continuă să fie deficitare în aceste domenii, iar iniţiativele de a reforma cercetarea universitară (v. cazul recent al Franţei) sînt cel puţin discutabile.

8. Reforma Bologna este un eşec, trebuie schimbată radical sau trebuie revenit la structurile abandonate necugetat.

Este ceea ce spun mulţi dintre liderii mişcărilor protestatare universitare din ultimii ani, în Europa occidentală. Chiar şi universitarii calificaţi ca “experţi în reformă” recunosc că noul sistem este extrem de puţin flexibil, că reajustarea lui din mers recurge mai degrabă la soluţii de avarie decît la directive salvatoare pe termen lung. Dar acum, în contextul economic actual, costurile unei noi reforme (sau restauraţii?) sînt inadmisibile şi inimaginabile.

9. Reforma Bologna este rezultatul unei reflecţii profunde a factorilor de decizie din învăţămîntul superior european asupra necesităţii modernizării universităţilor bătrînului continent, pentru a face faţă provocărilor prezentului.

S-ar putea să fi început astfel: ca o reflecţie, cu toate complexităţile, imponderabilele şi nerezolvabilele implicate de “actul reflecţiei”. Dar în aplicarea ei de sus în jos, cu impoziţii ministeriale etc., percepţia în mediile universitare a fost a unei restructurări obligate, justificate prin “aşa ne cere UE” (folosit nu numai în spaţiul mioritic, de data asta), în care modificarea legislativă preceda actul reflexiv, dacă nu chiar îl suspenda (cel mai adesea). Universitarii nu s-au simţit părtaşi la reformă, ci au îndurat aplicarea ei. Consecinţa cea mai periculoasă este că ei o simt, în continuare, ca pe un corp străin, ca pe o creaţie a unor “birocraţi de Bruxelles”, a unor activişti şi cadre de conducere din managementul universitar.

10. Reforma Bologna conduce la o masificare mai uşoară a învăţămîntului superior, ceea ce este de dorit, pentru creşterea nivelului de pregătire profesională al societăţii în întregul său.

Să fim prudenţi. Cantitatea nu este nicăieri, în sine, o garanţie a calităţii. O universitate care să fie, deopotrivă, o şcoală superioară pentru masele largi şi o instituţie a elitelor ştiinţifice e o himeră: neputînd să asume ambele atribuţii simultan, ea riscă să nu o mai îndeplinească pe nici una. Regîndind universitatea ca şcoală postliceală rapid profesionalizantă, componenta ei elitistă se pierde; iar dacă bunăstarea cotidiană e asigurată de eficienţa unei clase medii bine pregătite în meserii dintre cele mai diverse, în schimb, marile progrese ştiinţifice, tehnologice, culturale, trebuie aşteptate exclusiv din partea elitelor intelectuale. Lărgirea accesului la învăţămînt este un deziderat firesc, dar el nu trebuie confundat demagogic cu creşterea calităţii respectivului învăţămînt.

…Şi o legendă academică

Asemenea legendelor urbane, şi acestea circulă (în mediile universitare), fiind mai mult decît un zvon neconfirmat şi mai puţin decît o realitate indiscutabilă; ele exprimă, îndeobşte, temeri şi intuiţii confuze dar, în fragilitatea lor, reuşesc să numească, prin poveste, ceva “de nespus”. Cea cu care vreau să închei aceste comentarii despre reforma Bologna se tot face auzită, la reuniuni universitare internaţionale, în ultimii 10 ani. Ea spune că, dintru început, iniţiatorii reformei nu au dorit să amelioreze un sistem de învăţămînt superior, ci, dimpotrivă, să scoată pe piaţă tineri absolvenţi insuficient pregătiţi (în doar trei ani de studii), care să mai necesite un parcurs formativ pentru a deveni adevăraţi specialişti, şi astfel să aibă acces mai întîi doar la locuri de muncă pe durată limitată, cu salarii mici. Asemenea noi generaţii, pregătite “precar” nu ar constitui o ameninţare la adresa bătrînilor – mai ales a generaţiei născute după război, baby-boomer-ii cei mulţi, care acum se apropie de pensie şi a căror menţinere pe posturi (inclusiv prin creşterea vîrstei de pensionare) este mai puţin costisitoare pentru economiile ameninţate de (intrate în) criză. Cei care au gîndit, decis şi aplicat “reforma Bologna” aparţin, într-o covîrşitoare majoritate, generaţiei baby-boom ei înşişi…

Published 1 July 2010

Original in Romanian
First published in Dilema veche 290 (2009) (Romanian version)

Contributed by Dilema veche
© Ioana Bot / Dilema veche Eurozine

PDF / PRINT

recommended articles