Limba celor care nu scriu şi ‘tîmpita de patrie’

Herta Müller în dialog cu Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu: Vă propun să începem chiar de la textul pe care l-aţi citit. Iată ce spuneţi la un moment dat: “dar foamea stătea ca un cîine în faţa străchinii şi hăpăia cu lăcomie”. A vedea relaţia dintre lucrurile pe care nu le vede nimeni, a surprinde sugestii ale lor pe care nu le surprinde nimeni, a le pune în relaţie cu cuvintele aşa cum nu o face nimeni înseamnă a fi scriitor. După gîndul meu, scriitorul este o fiinţă privilegiată, care ajunge să numească relaţii dintre lucruri aşa cum nu o face nimeni pînă la el. Din cauza asta, sînt tentat să spun că un scriitor deschide o relaţie cu lumea care pînă la el nu exista. Este un Vorläufer, un înainte-mergător. Şi totuşi senzaţia mea este că, în mai multe rînduri, aţi refuzat să acceptaţi că scriitorul are acest rol de excepţie.

Herta Müller: Eu cred că fiecare om, ca individ, ca piesă unică pe lume, are o relaţie unică cu lumea. Fiecare om. Şi fiecare lucru pe care îl face – îl face altfel decît ceilalţi pentru că nu-i rămîne altceva de făcut. La scriitori, asta se poate verifica – pentru că meseria lor este să scrie ceva pe hîrtie, iar asta se poate verifica şi se poate discuta. La ceilalţi oameni, lucrurile şi ideile rămîn neexprimate în exterior şi nu le putem verifica. Asta e deosebirea. Am cunoscut atîţia oameni sensibili în toate domeniile, cu nu ştiu cîte feluri de meserii, şi niciodată nu am crezut că eu sînt în stare să văd ceva ce aceşti oameni care nu scriu nu sînt în stare. Limba, dacă este în stare să exprime viaţa, este limba celor care nu scriu. Şi trebuie să recurg la limba lor. Dacă eu compun limba lor într-un anume fel, ajung la aşa-numita literatură, la poezie, la atmosfera poetică.

GL: Înseamnă că unii dintre noi – cei care am văzut în Leagănul respiraţiei, de pildă, un mod nou de a îmbina cuvintele, un şoc pe care îl provoacă limba pentru prima dată cititorului – ne-am înşelat. Să trecem la altceva. Să trecem la “lucruri serioase”…

Vă propun să stăm de vorbă despre lucruri care ne privesc pe toţi şi să acceptaţi că unele lucruri care v-au privit pe dumneavoastră şi din care s-au născut obsesiile dumneavoastră au fost şi ale altora, şi ale unora dintre noi. În paginile care deschid volumul dvs. de eseuri Regele se înclină şi ucide citaţi o vorbă a lui Jorge Semprun: “Nu limba pe care o vorbeşti este patria, ci conţinutul a ceea ce vorbeşti”. Şi comentaţi astfel: “Jorge Semprun ştie că, pentru a aparţine unei colectivităţi, e necesar să dispui de un minim de consens lăuntric în ce priveşte conţinuturile vehiculate prin vorbire”. Nici dumneavoastră, nici eu şi nici mulţi, mulţi alţii din generaţia noastră nu am obţinut, de-a lungul vieţii noastre, trăind în România, acest consens lăuntric. Dacă nu ne-am recunoscut niciodată în ceea ce s-a vorbit public, în discursul oficial, care a fost patria noastră? Am avut noi o patrie? Nu sîntem noi, toţi cei cărora li s-a furat conţinutul limbii – într-un discurs public în care nu ne-am recunoscut niciodată –, cei fără de patrie?

HM: Eu aş face totuşi o diferenţă… “Patrie” este un cuvînt care a fost prea mult folosit în mod ideologic. Şi în istoria germană, şi naţional-socialismul, şi stalinismul din RDG, dar şi în celelalte ţări socialiste acest cuvînt a fost folosit foarte des. “Acasă” înseamnă mult mai puţin, dar şi mult mai mult: dacă te simţi acasă cred că ajunge. Eu m-am referit la această frază a lui Semprun pentru că de multe ori m-am întîlnit cu scriitori germani – la lecturi sau la simpozioane – şi multora li se părea interesant să spună că patria lor este limba. Şi m-am enervat. Mi-am zis: “cine dracu’ pune sub semnul întrebării această patrie?”. Ei în viaţa lor nu au avut nici un fel de problemă cu patria lor. Cei născuţi în anii ’50, în Vest, n-au fost întrebaţi dacă îşi iubesc patria sau nu, puteau să plece din ţară şi să se întoarcă… Iar propoziţia asta – “patria este limba” – a fost creată de imigranţi, în timpul naţional-socialismului, de către cei care au fugit de dictatura lui Hitler ca să nu fie omorîţi. La Semprun mi-am dat seama că ştie ce înseamnă asta – pentru că şi el a fost în exil în timpul franchismului, apoi a luptat împotriva naziştilor în Franţa, apoi s-a dus în Spania de cîteva ori clandestin, sub nume false… Deci el ştie despre ce e vorba. Limba comună îmi aparţine şi mie – prin viaţa mea, prin naştere; dar dacă această limbă este duşmănoasă în ceea ce priveşte viaţa mea, la ce îmi foloseşte? Îmi arată şi mai mult cît nu sînt acasă în ea. Cred că asta am avut-o noi ca patrie – căci a trebuit să simţim şi mai mult că nu sîntem acasă. Dacă ar fi fost o situaţie neutră şi am fi ştiut doar că nu eşti afectat, poate că ar fi fost mai puţin rău decît să ştii că ar fi trebuit să fii şi tu acolo, dar nu eşti. Ţi se ia dreptul de a te simţi acasă.

Această noţiune de “a fi acasă” îşi are şi contrariul. În germană, “patrie” se spune Heimat. Heimat este ceea ce nu poţi să suporţi şi nu poţi să părăseşti. Poţi să pleci cu picioarele, dar duci totul în minte – căci s-au petrecut multe şi toate greutăţile prin care ai trecut sînt prea mari pentru a putea face abstracţie de ele. Tîmpita de patrie vine cu tine, şi dacă nu vrei, şi te chinuie şi acolo unde te-ai dus ca să scapi cu viaţă. De multe ori, dacă sînt undeva în străinătate, îmi revine în minte patria ca “acasă”. Am fost cîndva la Barcelona şi acolo tocmai avea loc o sărbătoare populară. N-am ştiut ce sărbătoare este, am întrebat cîteva persoane, dar n-au ştiut să-mi explice. Într-o piaţă, se desfăşura un dans la care participau oameni de toate generaţiile. Îşi puseseră poşetele şi pantofii în mijloc, într-o grămadă, şi îşi puseseră balerini. Dansau, muzica era populară – dar foarte fină. În momente ca acesta mă apucă plînsul, pentru că îmi dau seamă că există pe lume foarte mulţi oameni care niciodată nu au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara, care au putut să-şi menţină ceva de la sine înţeles, ceva de care nu trebuie să faci caz. Căci dacă trebuie să faci caz de patrie atunci cînd vrei să discuţi – ceva nu este în ordine.

GL: Eu v-am întrebat dacă aceia dintre noi care au rămas acasă fără să aibă un “acasă” al lor nu marchează un fel nou de a fi al oamenilor, cel puţin în secolul XX. Ce se întîmplă cu membrii unei întregi generaţii, care nu s-au simţit niciodată acasă tocmai pentru că nu s-au recunoscut în limba care ar fi trebuit să-i exprime public? Ei n-au plecat nicăieri, n-au cunoscut bucuria de a dansa după o muzică fină, încălţaţi cu balerini, în piaţa publică. Sînt ei traumatizaţi? Sînt altfel decît cei care au trăit de-a lungul secolelor cu senzaţia că au un “acasă” al lor?

HM: La spanioli nu sînt secole, pentru că au cunoscut regimul lui Franco şi Războiul Civil. Dar a trecut timp de atunci. Este însă cu totul altceva că dumneavoastră aţi rămas aici: sînteţi în România, v-aţi născut aici şi aţi rămas aici cu toate cele. Eu am trăit aproape toate cele pînă în 1987, şi apoi gata: m-au dat afară. Nu mai pot să mă întorc, ar fi o iluzie. Istoria exilului e clară de cînd este lumea: nu te mai întorci cum ai plecat. Nu pentru că nu vrei, ci pentru că a trebuit să te schimbi, acolo unde te-ai dus, ca să-ţi aranjezi viaţa, ca să ştii ce faci cu tine. Vii înapoi, dar lucrurile s-au întrerupt, firul nu mai există, nu poţi să continui ceva. Îmi închipui că poate este o iluzie, poate e şi invidie… Mă gîndesc că, dacă aş fi rămas aici şi timpurile ar fi fost aşa, mulţi ca mine ar fi rămas aşa. Nu-i vorba de mine, exilul e o pierdere enormă pentru orice ţară. Şi de obicei pleacă mai întîi cei integri, cei care nu mai suportă, sensibilii – ei sînt primii care încearcă să o ia din loc.

GL: Uneori rămîn şi aici dintre cei sensibili…

“Aş fi preferat să nu scriu niciodată nici un cuvînt”

HM: Românii au rămas în ţară într-un context care nu a putut fi destrămat. Căci sînt prea mulţi români pentru ca acest context să fie destrămat. Germanii din România, în schimb, au plecat aproape toţi. Cultura germană din România face parte din trecut, este istorie. În sate mai sînt cîţiva bătrîni care nu mai au pe nimeni. Casele de bătrîni sînt viitorul minorităţii germane din ţara asta. Dacă aş vrea să vin şi să continui ceva aici, nu aş avea cu ce, cu cine. Este imposibil. Toţi germanii plecaţi de aici sînt undeva în lume. Pe mine asta cîteodată mă doare, dar alteori spun că am avut noroc. Cu siguranţă am avut, plecînd din România. Nu ştiu ce aş fi făcut în România în continuare, nu ştiu dacă aş sta astăzi aici cu nişte cărţi scrise, nu se ştie. Totuşi, mi-e ciudă că norocul meu a venit din inversiunea necazului. Ar fi putut să fie altfel. Ştiu multă lume care a plecat şi n-a reuşit în viaţă şi a rămas între toate cele, fără să-şi găsească locul. Sînt şi tragedii. Eu am avut mult noroc şi prin meseria asta: scriu. Alţii au rămas pe drumuri în veci.

GL: Prin meseria asta “banală”…

HM: Da. Da. Meseria asta prin care am de-a face numai cu mine. Altul, care are o meserie normală, este legat de circumstanţe. Trebuie să aibă o diplomă, să fie calificat, să-şi găsească un loc de muncă. Aşa se întîmplă cu aproape toate profesiile care nu aparţin de aşa-zisa artă (sau de arta pe care o faci singur – căci un actor, de exemplu, trebuie să-şi cîştige pîinea într-un teatru, trebuie să fie acceptat de o instituţie).

GL: Întrebîndu-vă ce v-am întrebat, am încercat să mă strecor puţin în destinul dumneavoastră de minoritar şi să vă sugerez că mulţi dintre noi ne-am simţit minoritari în această istorie. Dacă ne acceptaţi, bine, dacă nu – o să găsim altă cale…

HM: Eu aş fi dorit ca, atunci cînd am avut probleme şi răfuială cu dictatura, să fi observat că sînt foarte mulţi… Dar cei mai mulţi au tăcut şi nu şi-au dat drumul, ca să se observe că sînt minoritari. Iar asta m-a deranjat.

GL: Nu vă răspund, căci ne blocăm în acest punct şi sînt şi alte lucruri care-mi stau pe inimă. În acelaşi volum de eseuri – Regele se înclină şi ucide – aveţi un text intitulat “La noi, în Germania”, în care spuneţi: “Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde am fost mai tare rănită”. Dar dacă rana dumneavoastră nu mai interesează azi pe nimeni? Vă întreb asta pentru că am simţit, la rîndul meu, exasperarea celor din jur cînd vorbeam despre ce am trăit înainte de 1990. “De ce sînteţi atît de încrîncenat?” – este întrebarea pe care am auzit-o de zeci şi zeci de ori în aceşti ani. În toate cărţile dumneavoastră este vorba despre lucrurile teribile pe care le-aţi trăit în România anilor ’80: interogatorii, violări de domiciliu, torturarea unor prieteni, asasinarea altora…

Spuneţi undeva: “prietenul meu, inginer constructor, care peste 4-5 ani – avea 28 de ani – avea să fie spînzurat şi care astăzi figurează în acte ca sinucigaş”. Ce facem dacă oamenii nu vor să-şi ia ca repere în viaţă lucrurile cumplite petrecute cu alţii? V-aţi asumat, cu literatura dumneavoastră, faptul că avansaţi pe un teritoriu pe care ceilalţi nu vor – sau nu mai vor – să-l viziteze?

HM: Dacă scriu despre aceste probleme, în primul rînd o fac pentru mine însămi. Pentru că n-am încotro. Trebuie să aranjez viaţa care a trecut, ca să o pot duce pe aceea pe care o am de dus acum. Nu vreau şi nu pot să oblig pe nimeni să participe la asta. O carte nu poate să forţeze pe nimeni s-o citească. Dacă cineva o ia în mînă şi vede că nu e ce-i trebuie, poate s-o arunce. În faţa unei cărţi, fiecare este un om liber şi poate să se comporte cum îi face bine. Nu ştiu dacă sînt atît de puţini cei care vor să se confrunte cu această problematică. Cred că sînt destul de mulţi. Dar peste tot, după ce dictaturile au trecut – ştim asta şi din Germania, după perioada nazismului – au fost mulţi cei care au susţinut regimul, dar, oricum, o minoritate. Şi de ce să nu fie aşa? Dacă 99,9% din populaţie – din orice populaţie – n-ar fi participat la dictatură (ori făcînd ce trebuie, ori tăcînd, ori ţinîndu-se în neobservare), dictatura n-ar fi putut să existe. Or, noi ştim că mulţi oameni au avut avantaje, s-au aranjat, au avut funcţii, au dus o viaţă bună care era dependentă de dictatură. Eu nu mă mir că aceşti oameni, în ziua de astăzi, nu vor să spună că dictatura a fost un chin, o crimă istorică. Nu mă mir. Pentru că ei ar trebui să-şi pună sub semnul întrebării propriul trecut. Din punct de vedere individual, nu te poate obliga nimeni să faci asta. Dar eu cred că pentru societate, în ansamblul său, este important: dacă nu sînt discutate în măsura în care duc la însănătoşirea societăţii, aceste probleme nu dispar, rămîn sub toate celelalte şi, cînd nu te aştepţi, izbucnesc sau ies la suprafaţă. Eu nu am altă cale decît să scriu. Dacă n-aş vrea să scriu despre asta, nu ar trebui să scriu. Nu trebuie să scrii, de ce să scrii? Sînt atîtea cărţi pe lume, nimeni nu le poate citi pe toate… Nu aşteaptă nimeni o carte în plus. Dacă nu ar trebui să fac pentru mine toate astea – ca să mă pot ţine pe mine în mînă – nu aş face-o. Eu nu vreau să fiu scriitor. Nu acesta e motivul pentru care scriu. Nu am încotro. Şi nu eu am ales. Eu nu mi-am ales viaţa pe care am trăit-o în România, nu mi-am dorit-o. În fiecare secundă îmi spun că aş fi preferat să nu scriu niciodată nici un cuvînt. Aş fi vrut să am altă meserie, să fac altceva în viaţă şi să nu mi se fi întîmplat ceea ce mi s-a întîmplat. Asta e. Şi dacă n-o să mai trebuiască să-mi fac ordine în mine, n-o să mai scriu. Sper să vină clipa aceea. Scrisul nu e o plăcere, mie nu-mi place să scriu. Scriu numai cu refuz şi după multe şovăieli mă apuc să scriu, pentru că ştiu cum mă constrînge acest lucru şi totdeauna mă gîndesc că trebuie să fac faţă. Şi uneori nu am chef să fac faţă: să stau cu foaia goală şi să caut cuvintele. Mă consum, şi ar fi bine să nu mai fie nevoie de asta.

“Scriu pentru că nu pricep”

GL: Să ne mutăm puţin către Vest. Există o prăpastie care îi desparte pe intelectualii din Est de cei din Vest ca urmare a faptului că cei din Vest nu au avut experienţa represiunii. O spuneţi în mod explicit: “au capul plin de cărţi şi nici una dintre ele nu le-a limpezit măcar o fărîmă din ce este lipsa de libertate”. Sîntem condamnaţi la această prăpastie, la această eternă neînţelegere? Cum vă descurcaţi cu colegii dumneavoastră din Vest, cu capul plin de cărţi, dar care nu ştiu nimic despre lipsa de libertate? Ba mai mult, care ne ţin şi discursuri ce au reprezentat înseşi premisele pierderii libertăţii noastre? Cum puteţi dialoga cu ei? Cum aţi dialogat cu ei vreme de 20 de ani?

HM: Eu nu dialoghez cu fiecare. (aplauze) Dacă părerile sînt atît de diferite că nu ne putem întîlni niciunde, nu are rost. În Occident, în general, există credinţa că trebuie să vorbeşti cu fiecare despre tot şi poţi să clarifici tot, să ajungi la un punct de întîlnire, la o armonie, dacă ai discutat destul de mult şi în profunzime. Nu e adevărat. Pur şi simplu, de multe ori zic “cu X sau cu Y nu are rost să discut”.

GL: Dar nu aveţi televiziuni, nu aveţi mese rotunde, colocvii, lecturi publice? Nu vă întîlniţi cu ei?

HM: Dacă mă întîlnesc cu ei, le spun şi lor că n-are rost. Dar nu depinde totul numai de faptul că cineva a cunoscut sau nu o dictatură prin viaţa lui personală. Sînt persoane care nu au cunoscut dictatura, dar le interesează această problemă şi înţeleg; sînt persoane care au trăit în dictatură şi nu înţeleg nimic.

GL: Dacă v-aţi fi născut în Germania şi v-ar fi lipsit experienţa vieţii de aici, aţi fi fost mai inocentă…

HM: Cine ştie?…

GL: …aţi fi înţeles mai puţin, aţi fi simţit mai puţin despre viaţă şi moarte? A meritat să plătiţi preţul de suferinţă pe care l-aţi plătit pentru o înţelegere superioară a lumii?

HM: Am spus şi înainte: n-am nici o înţelegere superioară a lumii. Nu am de fapt nici o înţelegere a lumii, de superioară nici nu poate fi vorba. Eu nu înţeleg lumea. Nu pricep. Eu de aceea scriu, pentru că nu pricep. Cît despre preţ, nu a meritat nimic. Suferinţa omului, viaţa în sine este valoarea cea mai de preţ care există. Nimic nu justifică nici o înjosire a omului, nici o umilire nu justifică o experienţă pentru cineva care vrea să se uite ca la grădina zoologică: să stau în faţa cuştii şi să spun “eu sînt mai sensibilă şi cu mintea nemaipomenită şi mă uit la oamenii simpli să văd cum se comportă”. Habar n-am. Eu fac parte dintre cei din cuşcă, nu sînt în faţa gratiilor să mă uit. Nici ce am făcut eu n-am priceput. Cînd am stat în România, dacă mă apucam în fiecare seară să mă gîndesc ce s-a întîmplat în cursul zilei, nu puteam să-mi dau seama. Nici n-am putut să-mi permit să gîndesc într-un arc mai mare de timp. Îmi ajungeau lucrurile exacte, micuţe, care se tot adunau, ca să fac faţă. N-am putut să mă gîndesc, trebuia să fac faţă şi asta deja îmi absorbea tot ce am putut să realizez în cap. Eu cred că şi literatura este un mod de a căuta. Cum e existenţa asta a noastră? Fiecare sîntem o taină – chiar prin fizicul nostru: nu ştim cît o să trăim, ce organe din noi or să cedeze, cînd ne lasă mintea… Deja asta ajunge. De aceea a fost atît de tragic: pentru că dictatura, pe lîngă toate aceste probleme existenţiale de la sine înţelese pentru fiecare om, a introdus şi urmărirea politică, cu care trebuia să te lupţi. N-am înţeles nimic. De aceea tot încerc să mă întreb pe mine: ce s-a întîmplat atunci? Am înţeles doar că libertatea este importantă.

GL: Cînd spuneţi despre intelectualii din Vest că “au capul plin de cărţi şi nu li s-a limpezit nimic despre lipsa de libertate”, automat faceţi o deosebire între cei pe care lumea în care au trăit i-a pus în situaţii-limită şi cei care au trăit la suprafaţa vieţii sau într-o viaţă uşoară, plăcută… Şi nu le reproşează nimeni asta: a fost şansa lor istorică. V-am întrebat, în fond, dacă oamenii care au trăit într-o istorie vitregă n-au înţeles mai mult despre viaţă decît cei care au avut şansa unei istorii clemente.

HM: Cred că putem să vorbim doar individual. Dacă ne gîndim la nostalgia faţă de comunism, care există în toate ţările est-europene, cum o explicăm? De ce există această nostalgie, dacă oamenii au învăţat ceva trăind în dictatură? Unii n-au învăţat – pentru că au făcut parte din acest sistem şi nu le place să spună că “au participat”. Sînt alţii care au învăţat – depinde de individ, de om, ce valori morale are, ce i se spune şi ce acceptă.

GL: Literatura dumneavoastră se naşte, în mod paradoxal, din încredinţarea pe care o aveţi: că nu există o concordanţă între gînduri şi cuvinte. Spuneţi undeva: “Gîndirea vorbeşte cu totul altfel cu sine însăşi decît vorbesc cuvintele”. Cuvintele spun lucruri precise, în timp ce gîndurile sînt “goana mută, buimacă, din cap. Unde mai pui şi faptul că ele, cuvintele, nu pot exprima lucruri esenţiale sau lucruri întortocheate”. Înseamnă că dumneavoastră începeţi să scrieţi exact atunci cînd credeţi că toate cuvintele îşi pierd puterea. Angajaţi mereu o luptă care pare dinainte pierdută. Cum de reuşiţi, atunci, să scrieţi?

HM: Oblig cuvintele să mă ajute să spun ceea ce cred că vreau să spun. Aflu abia cînd mă apuc de o propoziţie ce trebuie să spună. Lucrînd, îmi dau seama. Şi atunci trebuie să oblig cuvintele cumva să mă ajute şi să caut pînă cred că am găsit ceva acceptabil. Scrisul are logica lui şi îţi impune logica limbajului. Nu mai există “zi” şi “noapte”, “afară” sau “înăuntru”. Există subiect, predicat, metaforă, o anumită tăietură a frazei ca să aibă ritm – acestea sînt legile care ţi se impun. Pe de o parte, limba este ceva care mă chinuie, nu mă lasă în pace, mă obligă să-mi screm mintea pînă nu mai pot, pe de altă parte, cînd fac asta, mă ajută. E un cerc vicios care nu se poate explica. Eu, acum, cînd stau aici, nu sînt scriitoare. Sînt scriitoare numai cînd sînt singură cu mine. Ce facem noi aici e altă meserie: e circ!

“Mai întîi se cîntă imnul, tovarăşa…”

GL: Vă propun să încheiem spectacolul de circ cu o problemă dificilă. În repetate rînduri, în diferite interviuri, aţi vorbit despre apolitismul scriitorului român în perioada comunismului şi l-aţi arătat cu degetul ca pe un lucru care nu e spre onoarea celor care l-au practicat. Aş vrea să vă întreb ce înţelegeţi dumneavoastră prin angajament politic într-o societate totalitară în care a fi angajat politic însemna un lucru: să devii activist al partidului comunist sau să foloseşti, mimetic, sintagme ale limbajului oficial. Mai exista o variantă de a te angaja politic. În clipa în care nu făceai şi nu vorbeai aşa cum se făcea şi se vorbea potrivit regulii de bază a societăţii represive, unii dintre noi am avut naivitatea să credem că era un angajament politic. Acum aflăm de la dumneavoastră că acest mod de a nu ne fi prostituat cuvintele a fost prea puţin; că acest mod de a scrie altfel decît se scria, de a vorbi altfel decît se vorbea, de a nu folosi niciodată cuvintele împotriva conştiinţei noastre n-a fost un angajament politic. Ba chiar – citindu-vă unele spuse – ajung să cred că asta a însemnat un vinovat apolitism.

HM: Nu eu trebuie să constat asta – că n-a fost de ajuns. Trebuie să constataţi şi dumneavoastră.

GL: V-am întrebat cum arată angajamentul politic într-un regim represiv, în afara disidenţei…

HM: Dacă facem o comparaţie între România şi alte ţări est-europene cu acelaşi sistem politic – Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, chiar şi RDG – observăm că în mai toate ţările cei care au spus ceva au fost mai mulţi. În România, dacă vorbeşti despre disidenţă, n-ai ce să spui. N-a fost disidenţă organizată. Au fost doar cîteva cazuri individuale – Radu Filipescu, preotul Calciu-Dumitreasa, la vremea sa Paul Goma… Au fost lăsaţi singuri. Cine i-a sprijinit? În alte ţări au fost mişcări disidente, au existat scrieri samizdat. În România – nimic. Cine a ridicat capul a fost lăsat singur. Cînd stăteam în Timişoara, a venit un preot de la biserica ortodoxă ca să adune bani, suna la toate uşile. A venit să ceară taxa pentru biserică; i-am răspuns: “Să mai veniţi la mine doar cînd o să adunaţi bani pentru preotul Calciu”. A fugit! Nici n-a aşteptat liftul. De la etajul V, a luat-o la fugă de frică – parcă cine ştie cine ar fi apărut în faţa lui. Acum ştim şi ce a făcut Biserica. Să comparăm cu Polonia sau cu RDG, unde existau mişcări în Biserică, iar Biserica a căutat să rămînă integră. Sigur, în Biserică au fost introduşi şi spioni – dar asta pentru că se ştia că în biserici aveau loc întîlniri ale disidenţilor. Nu e constatarea mea pentru că sînt rea. E adevărul. Eu ce să fac?

GL: În România v-aţi simţit disidentă?

HM: Nu. Am fost normală. “Disident” este un cuvînt care ţi se aplică din afară. Eu am vrut să trăiesc normal, să nu fac lucruri pentru care nu pot să răspund, mi-a fost greaţă de toată funcţionărimea de partid, de toate nulităţile pe care le-am văzut în fabrică, la şedinţe… Şi cînd erai în magazin sau te duceai la poştă ori să plăteşti curentul electric – toţi îi tratau pe oameni ca şi cum ar fi, mă scuzaţi, ultimul căcat. Pe mine asta m-a durut.

GL: Ne-a durut pe foarte mulţi şi am simţit foarte mulţi această greaţă.

HM: Asta este cauza pentru care n-am putut altfel. Eu n-am făcut nimic: doar n-am mai suportat şi le-am spus că nu vreau: “domnilor, mi-e greaţă de voi”. Ce să fi făcut altfel? Nu aş fi putut să mă pun în serviciul unei societăţi de care îmi este greaţă. Mi-a fost milă de oameni. Am lucrat şi la fabrică – am avut norocul sau nenorocul să ajung acolo unde cei mai mulţi intelectuali n-au ajuns. Tot dîndu-mă afară de peste tot şi trimiţîndu-mă de acolo, am ajuns în locuri unde am putut afla cele mai multe lucruri care-i privesc pe oamenii normali. Era să disper cînd am văzut condiţiile lor de viaţă: în fabrică, hala unde lucrau nu avea geamuri, era frig, ei munceau la bandă, ca să vină la lucru se sculau la 4 dimineaţa pentru că locuiau la ţară, trebuia să bea ceva de dimineaţă ca să reziste şi să nu le îngheţe mîinile, se întrerupea curentul, stăteau toată ziua acolo “ca să facă planul”… Dar planul era problema cînd regimul îşi bătea joc de oameni? Văzînd toate astea, sigur că m-am certat: cu directorul, cu portarul – care era arogant –, m-am certat cu fiecare, în fiecare loc unde mi se părea că situaţia nu e în ordine…

GL: Dar asta ni s-a întîmplat mai multora…

HM: Trebuia să vă enervaţi! De ce nu v-aţi enervat? Eu m-am enervat toată ziua şi asta a fost tot. Iar securiştilor nu le-a convenit asta…

GL: Să ştiţi că eram nervos şi trist, la rîndul meu… Ce vreau să spun cu asta? Cînd puneţi în discuţie neangajamentul politic într-o societate totalitară, dumneavoastră, care aveţi darul de a judeca cu concretul şi de a imagina de fiecare dată situaţii individuale, trebuie să vă imaginaţi că mulţi dintre noi am trăit, fiecare, aventura lui într-o societate de acest gen, reuşind să trecem pe malul celălalt nu întotdeauna întinaţi. Dacă fiecare dintre noi începe să-şi spună povestea – şi unii au făcut-o deja – atunci lucrurile nu arată atît de simplu cum pot să pară uneori. Despre acest tip de scriitor angajat, care nu şi-a murdărit cuvintele, aţi folosit la un moment dat cuvîntul Mitläufer – “omul care merge laolaltă cu ceilalţi, cu puterea, umăr la umăr”. Dumnezeule! Dacă asemenea oameni ca noi…

HM: Daţi-mi voie să interpretez cuvîntul… Mitläufer nu înseamnă că “merge cu puterea”. Înseamnă că “merge pe neobservate ca să nu aibă probleme”. Dar nu “umăr la umăr cu puterea”.

GL: Credeţi că cei care – repet – şi-au respectat raportul cu limba, care nu au intrat în ecuaţia zdrobirii limbii, care nu au împrumutat limbajul oficial niciodată sînt “cei care au trecut neobservaţi”? Nu credeţi că fiecare carte – curată, bună, minunată – care s-a născut în acel timp era un mod de a spune “nu” lumii în care trăiam?

HM: Nu. Era un mod de a se eschiva. Eu nu învinovăţesc pe nimeni – doar pe cei care au făcut într-adevăr literatură “de comandă” şi urlau cuvintele ideologice în jurul lor, dar ceea ce vreţi dumneavoastră să laud mi se pare prea puţin.

GL: N-am vrut să lăudaţi, am vrut să nu acuzaţi.

HM: Este o modalitate de a rămîne onest personal. Dar era prea puţin, nu era ceva împotriva dictaturii. Era ceva personal – că nu te-ai murdărit. Dar nu era ceva care să deranjeze clanul de ceauşişti şi securişti care erau peste tot. Cred că dacă ar fi fost foarte mulţi cei care ar fi deranjat această dictatură, ea nu ar fi putut să devină tot mai sinistră… Pînă la urmă, nimeni din toată Europa de Est nu a umblat cu maşina de scris la Miliţie cum trebuia să mergem noi în fiecare an şi să cerem permis pentru folosirea maşinii de scris…

GL: Aţi mers?

HM: Sigur că am mers.

GL: Eu n-am mers.

HM: Sînteţi disident!…

GL: Iată! Am aflat. De ce aţi mers?

HM: Ca să pot folosi maşina de scris. Ca să nu-mi spună mîine că mă arestează pentru că am folosit-o.

GL: Trebuia să fiţi disidentă, să vă asumaţi riscul, nu să vă lăsaţi umilită…

HM: Poate nici nu am fost disidentă. Alţii au fost, cei care au scris cărţi cu limbajul curat… Nici nu vreau să fi fost disidentă. Eu am încercat să trăiesc în aşa fel încît să nu răspund pentru ceea ce nu fac. Şi să nu fac şi eu ce mă îngreţoşează la alţii. Asta a fost destul. La un moment dat am lucrat la o grădiniţă. Copiii erau obligaţi să cînte imnul naţional, iar imnul era tot mai lung. Cu cît era ţara mai prăpădită, se mai adăuga cîte o strofă. Şi eu, care nu fusesem un timp îndelungat în temă – căci ajunsesem la grădiniţă după o perioadă de şomaj – crezusem că la grădiniţă e mai bine: acolo sînt copii mai mici, poţi să faci nişte lucruri, autorităţile te lasă în pace… Dar era la fel de rău. S-a cîntat imnul dimineaţa, iar directoarea mi-a spus: “Mai întîi se cîntă imnul, tovarăşa…”. În prima zi i-am învăţat pe copii un cîntecel – Schneeflöckchen, Weissröckchen – un cîntecel de iarnă, şi toată ziua am tot cîntat Schneeflöckchen şi Weissröckchen, şi iar Schneeflöckchen şi Weissröckchen… Copiii nu erau obişnuiţi cu asta, le-am explicat de ce fulgul de zăpadă are o rochiţă albă… Ei nu mai auziseră aşa ceva. Ani de zile nu fuseseră învăţaţi decît chestii ideologice, poezii despre mama în care în strofa a treia apărea “Elena” – nu te mai aşteptai după primele strofe să vină, dar pînă la urmă tot venea. Şi atunci eu n-am vrut să cînt imnul a doua zi: i-am întrebat “mai ştiţi cîntecelul cu Schneeflöckchen şi Weissröckchen”?. Dar un copil mi-a spus: “Tovarăşa, mai întîi trebuie să cîntăm imnul”. “Cîntaţi-l”, i-am răspuns. Iar ei s-au aşezat în semicerc, au întins mîinile pe lîngă corp ca nişte soldaţi şi au început să urle imnul. Mi-a venit să plîng. Erau atît de mici şi deja dresaţi. După două strofe, le-am spus “foarte bine, ajunge”. Dar alt copil a răspuns: “Tovarăşa, trebuie să cîntăm imnul pînă la capăt”. “Cîntaţi-l”, am spus. După ce au terminat, m-au întrebat: “Cealaltă tovarăşă a noastră cînta cu noi. Dumneavoastră de ce n-aţi cîntat cu noi?”. Am spus că “nu am ureche muzicală, nu am voce, şi am tăcut ca să aud mai bine cum cîntaţi voi”. Dar pentru mine a fost dezastruos să constat că la vîrsta lor copilaşii aceia erau manevraţi într-un mod pe care nu mi l-aş fi putut închipui.

GL: Acum, acei copii au 25 de ani…

HM: Da. Poate n-au ieşit din manevra aceea. Poate nici n-or să iasă. Asta depinde de ce li se spune acum – de către părinţi, bunici şi de către toţi cei care au trăit acele vremuri.

GL: Deci are un sens şi “circul” nostru de astă seară. Poate le spune ceva…

HM: Nu ştiu. Poate.

Published 26 May 2011
Original in Romanian
First published by Dilema veche 347 (2010)

Contributed by Dilema veche © Herta Müller, Gabriel Liiceanu / Dilema veche / Eurozine

PDF/PRINT

Read in: EN / RO

Published in

Discussion