Întoarcerea la raţiune este necesară

Scriu aceste rânduri într-o perioadă de adâncire a crizei financiare, care ricoşează (se propagă) în întreaga lume provocând suferinţe şi teamă, un declin economic tot mai răspândit. În acelaşi timp, nu a trecut mult de la aprobarea de către Parlamentul European a unui raport pe care l-am elaborat împreună cu o colegă olandeză, Ieke van den Burg, în care pledăm în favoarea unei schimbări profunde a cadrului de reglementare şi supraveghere a pietelor financiare1. Trebuie subliniat că fundamentele paradigmatice ale raportului nostru nu ne-au fost revelate de marasmul financiar ce a cuprins economiile occidentale; de mai mult timp amândoi avem, deşi facem parte din grupuri politice diferite în Parlamentul European, viziuni similare despre ceea ce a fost greşit în dinamica finanţelor globale.

Libertatea economică şi spiritul întreprinzător, care se află la rădăcina inovaţiei şi progresului economic, se bazează pe şi işi trag seva din pietele libere; acest fapt este de necontestat şi explică de ce economiile comuniste s-au prăbuşit, în cele din urmă, la finalul secolului trecut. În această privinţă, Ludwig von Mises, Friedrich von Hayek, Joseph Schumpeter şi alţii2 au avut dreptate. Dar este înşelător să argumentăm că pieţe libere sunt sinonime cu pieţe nereglementate, cu dispariţia sectoarelor publice şi a politicilor publice. Economiile şi societăţile moderne au nevoie de reglementări şi de politici publice pentru ca bunurile publice să fie furnizate în mod adecvat, iar externalităţile negative să fie prevenite sau limitate; aceasta implică funcţionarea sectoarelor publice pe fundalul alocării libere a resurselor (la preţuri pieţă) şi a unei competiţii economice vibrante. Este de la sine înţeles faptul că este nevoie de eficientizarea sectoarelor publice astfel încât resursele publice să nu fie irosite. Este nevoie, de asemenea, şi de un reper moral, fără de care totul se împotmoleşte mai devreme sau mai târziu.

Eram economist şef la Banca Naţională a României cand am fost întrebat de oficiali ai FMI dacă aş susţine deschiderea contului de capital al României; aceasta discuţie a avut loc în 1996, cu aproximativ un an înainte de izbucnirea crizei financiare în Asia. Le-am răspuns că o astfel de decizie ar fi deosebit de riscantă în condiţiile României, o acţiune chiar periculoasă, pe care nu aş recomanda-o liderilor politici. Din fericire, decidenţii din România au adoptat politicile potrivite în decursul acelor ani. Astăzi mulţi sunt de acord că în Asia criza a fost cauzată, în principal, de o deschidere prematură a contului de capital în economiile din acea regiune. Întotdeauna am fost de părere că graba pentru privatizarea utilităţilor publice nu este justificată. După cum Joseph Stiglitz3 şi alţii au evidenţiat, contextele instituţionale sunt esenţiale pentru companiile care se privatizează pentru ca acestea să funcţioneze bine. În plus, există utilităţi publice care e mai bine să rămână în mâini publice. Trebuie adăugat aici că schimbarea instituţională necesită timp, iar timpul nu poate fi comprimat după voie.

Suprasimplificarea “bunelor practici” în domeniul guvernanţei şi, nu în cele din urmă, ipocrizia care, nu de puţine ori, a acompaniat discuţia despre acestea, din partea unor ţări industrializate importante din întreaga lume, este mai mult decât evidentă acum4. Criza financiară profundă, eşuata rundă de negocieri Doha (cu controversa despre diferenţa dintre comerţul liber şi cel echitabil), lipsa de rezultate peste tot unde politicile de dezvoltare au fost cuprinse în mod simplist în mantra ideologică a neo-liberalismului sunt grăitoare. Spunând acestea, nu trec cu vederea corupţia, lispa de claritate a drepturilor de proprietate, risipa şi devalizarea resurselor publice în multe tări sărace, o alocare a resurselor profund greşită, care toate frânează creşterea economică5. Dar astfel de slăbiciuni structurale nu constituie un argument convingător pentru acceptarea necondiţionată a unor remedii care sunt prea generale şi, uneori, în neconcordanţă cu realităţile locale. Reformele orientate spre piaţă au descătuşat spiritul întreprinzător şi au stimulat creşterea economică în China după 1978 şi în India pe parcursul ultimei decade, însă acele reforme au fost implementate într-un mod pragmatic, acordându-se mare atenţie aspectelor sociale şi problemelor de dezvoltare rurală, în vreme ce pieţele financiare nu au fost liberalizate nechibzuit. În aceste două situaţii foarte complexe, mari compromisuri de politică publică şi dileme rămân, cu toate că progresul economic a fost extraordinar. Dani Rodrik6, Paul Krugman7 şi alţi economişti clarvăzători au solicitat neîncetat abandonarea prejudecăţilor în examinarea marilor probleme care afectează ţările sărace; ei au respins suprasimplificările şi au cerut diferenţierea politicilor în funcţie de circumstanţe locale. Cu toate că aceştia sunt posesorii unor cărţi de vizită de excepţie, vocile lor nu au fost suficient ascultate.

O mare parte din viaţă am trăit sub comunism şi apreciez libertatea economică şi politică într-un mod pe care cei care au avut norocul să trăiască în democraţii liberale (ca să folosesc un concept pe care îl datorăm lui Fareed Zakaria) poate că nu îl pot înţelege pe deplin. Dar nu sunt orb la tarele ce pot afecta economiile de piaţă, în special pe cele inadecvat reglementate şi care nu oferă o cantitate decentă de bunuri publice cetăţenilor lor. Mă consider un economist de factură liberală, dar nu sunt un libertarian. Pentru mine, valorile liberale (în sens european) susţin esenţialmente democraţiile liberale; într-o democraţie, crezurile liberale se află fără îndoială în spatele diferitelor curente politice – fie ele mai mult social-democrate sau aparţinând curentului de tip “partid popular”, de-a lungul spectrului politic european. Îmbrăţişez un model de liberalism care datorează multe lui Karl Popper şi conceptului său de “societate deschisă”8. Pentru mine, libertăţile individuale coexistă cu conceptele de solidaritate socială, echitate socială9, bunuri publice şi valori morale (încredere, onestitate, simţul responsabilităţii etc.). Termenul german pentru “economie socială de piaţă” (soziale Marktwirtschaft)10 ilustrează destul de bine modul meu de gândire în această privinţă. Am menţionat valorile morale deoarece frecvent aud oameni (inclusiv în Parlamentul European) care susţin că, în afaceri, moralitatea nu are sens. Eu susţin că este aşa pentru cei care aleg să nu ţină cont de valorile morale şi pentru care societatea, ca ansamblu de relaţii structurate dintre oameni, este lipsită de sens. De asemenea, cred că o concurenţă nemiloasă în economia globală stresează societăţile europene şi modelul lor social. Însă măsurile care au în vedere ameliorarea competitivităţii, în timp ce ignoră coeziunea socială şi contractul social dintre stat şi cetăţeni, pot fi la fel de distructive pentru societate ca şi status quo-ul. În Uniunea Europeană, experienţa ţărilor scandinave în ceea ce priveşte întreprinderea de reforme care să amelioreze competitivitatea fără să neglijeze ţesutul social al societăţii este destul de relevant în această privinţă.

Criza financiară ce a lovit în centrul industriei financiare internaţionale este, în opinia mea, o respingere decisivă a paradigmei ce glorifică dereglementarea totală în economii, fie ele bogate sau sărace11. Abrogarea în 1999 a Glass-Steagall Act, care limita deţinerea de companii financiare ce operau pe alte segmente de piaţă, precum decizia din 2004 de a scuti operaţiunile de brokeraj ale băncilor de investiţii de pe Wall Street de la limitele privind cantitatea de datorie pe care o pot contracta s-au dovedit a fi gafe istorice12 La rădăcina crizei actuale se află un sistem financiar sub-reglementat şi inadecvat reglementat. Valurile de dereglementare din industria financiară au adus pe piaţă o mulţime de produse atrăgătoare ale căror riscuri au fost puţin înţelese. Ipotecile nu sunt toxice în sine; însă titlurile de valoare prost contruite pe baza ipotecilor sunt toxice. Împachetarea şi reîmpachetarea de produse financiare au fost în largă măsură toxice, ceea ce a făcut evaluarea lor din ce în ce mai puţin clară, reducându-le vandabilitatea. Scheme de remunerare ce determină deciziile managerilor şi agenţilor pe piaţă şi care determină un comportament iresponsabil din partea acestora, acestea au fost toxice. Modelele cantitative înşelătoare sunt toxice. Poate că declanşatorul acestei crize financiare s-a aflat în industria imobiliară, dar aceasta nu este cauza structurală a acestei crize.

Ceea ce această criză ar trebui să facă limpede pentru toată lumea este că nu toate inovaţiile financiare sunt benigne. Este năucitor să auzi argumentul că noi reglementări sunt de nedorit pentru că ar înnăbuşi inovarea financiară. Noi reglementări sunt necesare pentru că există un deficit de reglementări şi supraveghere corespunzătoare. Greşelile enorme care au fost comise prin lăsarea finanţelor să-şi dezvolte propriile raţiuni de a exista, trebuie reparate. Însă suntem noi capabili să învăţăm din această lecţie? De ce nu am învăţat din crize precedente. Alexander Lamfalussy a avertizat acum aproape zece ani; Warren Buffet şi fostul preşedinte al Federal Reserve Paul Volcker sunt printre acele figuri importante care au atras atenţia cu ani în urmă. Nouriel Roubini a făcut acelaşi lucru, inclusiv în cadrul reuniunilor Forumului de la Davos. Cum se face că predicţiile lor despre criză nu au fost ascultate?

Aşa cum traficul are nevoie de reguli şi semafoare pentru a proteja vieţile oamenilor, şi economiile de piaţă au nevoie de reglementări pentru a limita daunele colaterale şi pentru a creşte producţia de bunuri publice. O politică monetară laxă poate conduce la inflaţie mai mare şi, în cele din urmă, la recesiune, dar nu poate singură să provoace dezastru într-un sistem financiar. Aceasta este cheia problemei: trăsăturile sistemului financiar care au produs această criză sunt trăsături structurale ale “noului” sistem financiar.

Grupuri de interese pot avea un braţ lung şi pot încerca să influenteze reglementarea şi supravegherea. Dar grupurilor de interese trebuie să li se opună o rezistenţă puternică, folosind toate mijloacele disponibile. Reglementatorii şi supraveghetorii ar trebui să ştie că pietele financiare sunt volatile şi predispuse la instabilitate şi că ipoteza pieţelor eficiente – aceea care spune că preţurile reflectă toate informaţiile cunoscute – este o fantezie.

Imensele salvări (bailouts) în curs de desfăşurare (in sectoarele financiare) vor introduce (sau consolida) elemente ale capitalismului de stat în numeroase ţări industrilizate, inclusiv în SUA. Impactul asupra bugetelor naţionale va fi împovărător pentru ani de acum înainte. Pentru a minimiza suferinţa şi a reduce dependenţa de împrumuturile externe, ratele de economisire vor trebui să crească în toate economiile în care recapitalizarea băncilor va fi importantă. O întrebare legitimă se naşte aici: pot deveni dintr-o dată societăţile bogate mult mai econome şi mai prevăzătoare. Aceasta atârnă de coeziunea socială (solidaritatea) şi de capacitatea politicienilor de a conduce în vremuri de restrişte. Dacă adăugăm aici implicaţiile demografice şi ale unor sisteme asistenţiale sub presiune, schimbările climatice, precum şi provocările de competitivitate din partea puterilor globale emergente, contururile unor agende publice foarte complicate pentru deceniile viitoare nu sunt greu de trasat.

Efectele actualei crize financiare au lovit lumea occidentală într-un moment în care mişcările tectonice din economia mondială se petrec de mai bine de un deceniu. Ascensiunea Chinei, Indiei, Braziliei, resuscitarea unei Rusii capitaliste (care profită de resurse naturale imense) fac loc unei lumi tot mai multi-polare, cu reverberaţii economice şi geopolitice crescânde. Lupta pentru controlul resurselor neregenerabile (mai ales petrol şi gaze) rezumă acest fenomen. Criza financiară a accentuat şi mai mult slăbiciunile inerente ale unor politici lipsite de pragmatism şi care sucombă principiilor fundamentaliste.

Prăbuşirea comunismului, pe care unii au echivalat-o cu “Sfârşitul istoriei”13, a favorizat foarte mult dezvoltarea ideilor neo-liberale. În lumea occidentală, această dezvoltare a alimentat ofensiva aşa-numitului capitalism de tip anglo-saxon – cu al său reflex al celei de-a “Treia căi”14 către stânga spectrului politic. Nu mai este nevoie să spunem că superioritatea covârşitoare a SUA pe toate fronturile (economic, militar, tehnologic) a oferit un fel de Pax Americana sui generis şi a creat condiţiile pentru un regim internaţional. Acesta din urmă ar fi trebuit să ordoneze lumea prin furnizarea de bunuri publice internaţionale şi prin rezolvarea/prevenirea posibilelor conflicte majore. Neo-liberalismul (fundamentalismul de piaţă) şi-a dezvăluit în timp serioasele defecte iar acum este, vrând-nevrând, pus înpoi pe raft de dragul salvării funcţionării economiilor de piaţă. Pentru că ceea ce se întâmplă acum nu este o respingere a forţelor pietei ca mecanism esenţial de alocare a resurselor şi stimulare a spiritului întreprinzător, ci o invalidare a unei interpretări profund greşite a ceea ce este necesar unei economii moderne ca să-şi atingă scopurile economice şi sociale pe termen lung.

Noi fragmente ale capitalismului de stat încep să apară şi vom vedea ce va rămâne din ele în timp. Probabil, bucăţi substanţiale din noile sectoare de stat în devenire se vor întoarce în mâini private cândva în viitor. Politicile monetare sunt îndreptate acum către asigurarea stabilităţii financiare şi au căpătat un soi de flexibilitate ce aminteşte de învăţăturile lui John Maynard Keynes, marele economist britanic care a susţinut importanţă intervenţiei guvernului, pentru evitarea echilibrelor rele (Marea Depresiune a fost un “echilibru” teribil de rău). Preocuparea guvernelor şi băncilor centrale de a schimba din temelii reglementarea şi suprravegherea pieţelor financiare, astfel încât “momentele Minsky” – momente în care, conform economistului acum decedat Hyman Minsky, sectorul financiar pustieşte economia15 – să fie evitate reprezintă o puternică validare a moştenirii intelectuale a lui Keynes şi a simţului său de realism în înţelegerea funcţionării pieţelor în general.

Miezul problemei este că nou-conturatele economii mixte trebuie să funcţioneze în aşa fel încât, spre binele democraţiei şi bunăstării majorităţii cetăţenilor, să fie evitate politici extravagante.Ciclurile economice nu pot fi eliminate, crize vor mai apărea. Însă un cataclism financiar, cu efectele sale teribile asupra economiei reale, poate fi prevenit prin adoptarea de politici şi reglementări potrivite; iar crizele foarte severe pot fi de asemenea evitate.

UE şi SUA vor ieşi din această criză cu economiile transformate (cu sectoare publice mai mari) şi, foarte probabil, vor continua să fie în mod fundamental democraţii liberale. Însă criza financiară le-a slăbit deja, pe când ascensiunea noilor puteri mondiale este greu de oprit, cu toate că recesiunea va fi resimţită în toată lumea. Estimez că viitorul va fi marcat de o concurenţă între democraţia liberală şi forme autoritare de capitalism – acestea din urmă fiind reprezentate de China şi Federaţia Rusă, în principal.

Pentru Uniunea Europeană obiectivele Agendei Lisabona nu sunt diminuate de actuala criză financiară. Dar ele trebuie urmărite în timp ce schimbări importante au loc în Zeitgeist şi în cadrul politicilor publice. Democraţiile liberale vor avea de luptat cu statutul lor slăbit în economia mondială şi să renunţe la aroganţă în relaţia cu restul lumii, spre binele lor16. Acest fapt este aplicabil reformei Instituţiilor Financiare Internaţionale şi noii arhitecturi pentru abordarea problemelor de guvernare globală, care vor trebui să includă şi puterile globale emergente. După cum spun unii, un nou Bretton Woods este necesar.

Această perioadă, anii ce vor veni, marchează revenirea proeminentă a lui Keynes şi a ideii de intervenţionism guvernamental, nu a lui Karl Marx, cum afirmă unii. Avem nevoie de raţiune şi de pragmatism în politica economică, nu de fundamentalism. După cum unii remarcă “istoria dovedeşte importanţa politicilor pentru păstrarea ţesutului social”17.

Ieke van den Burg şi Daniel Dăianu, "Report with recommendations to the Commission on Lamfalussy follow up: future structure and supervision", Regula 36 a Regulilor de procedură, Parlamentul European, 2008.

Îndeosebi economişti aparţinând Şcolii austriece.

Joseph Stiglitz, "Making Globalization Work", New York, Allen Lane, 2006. A se vedea şi Narcis Serra şi Joseph Stiglitz (ed.), "The Washington Consensus Reconsidered", New York, Oxford University Press, 2008.

Banca Mondială este preocupată de "bunele practici" (buna guvernanţă) de mult timp şi diseminează informaţii pe această temă în întreaga lume în mod regulat. Mă întreb de ce nu a acordat atenţie această instituţie şi erorilor din industria financiară din economiile bogate, care nu sunt de dată recentă.

A se vedea de exemplu William Easterly, "The Elusive Quest for Growth, Cambridge, MIT press, 2001.

Dani Rodrik, "One Economics, Many Recipes", Princeton, Princeton University Press, 2007. A se vedea şi"'The New Global Economy and Developing Economies. Making Openness Work", a aceluiaşi autor, Washington DEC, Overseas Development Council, 1998.

Paul Krugman a obţinut Premiul Nobel pentru că a demonstrat efectele economiilor de scară asupra tiparelor comerţului şi asupra localizării activităţii economice. A prevăzut capcanele noului sistem financiar; a se vedea cartea sa "The Return of Depression Economics", New York, Norton, 1999.

Karl Popper, "The Open Society and Its Enemies", London, Routledge, 1945.

A se vedea John Rawls, "A Theory of Justice", Cambridge, Harvard University Press, 1971.

Un teoretician de bază a economiei sociale de piaţă a fost Wilhelm Roepke, iar un practician de marcă în Germania a fost cancelarul Ludwig Erhard.

Într-o scrisoare publicată în influentul cotidian francez Le Monde, în 22 mai 2008, se poate citi: "Unii sunt tentaţi să privească actuala criză financiară ca pe un accident recurent, deşi mai sever, pe parcursul unui ciclu economic şi care urmează mai multor ani la rând de credit ieftin în întreaga lume.Dar o analiză atentă ar conduce la rădăcinile sale structurale. Globalizarea pieţelor şi ingineria financiară, cu reglementări precare şi, uneori, absente, scheme de remunerare distorsionate şi numeroase conflicte de interese, au creat cadrul pentru această criză". Scrisoarea a fost semnată de Helmut Schmidt, Otto Graf Lambsdorff, Lionel Jospin, Jacques Delors, Michel Rocard, Romano Prodi, Jacques Santer, Göran Persson, Pär Nuder, Massimo d'Alema, Hans Eichel, Poul Nyrup Rasmussen, Daniel Dăianu, Paavo Lipponen, Ruairi Quinn,Laurent Fabius, Anneli Jaatteenmaki. Textul integral al acesteia poate fi citit în anexa nr. 2.

Alan Greenspan, fostul preşedinte al FED, este citat în International Herald Tribune acceptând că ceva a fost în greşit cu teoria pieţelor libere pe care el a susţinut-o (Brian Knowltoon and Michael Greenbaum, "Greenspan makes rare admission of fallibility", 24 October, 2008, p.1). Greenspan este bine-cunoscut ca fiind un ferm oponent al reglementării derivativelor, "al noului sector bancar".

Francis Fukuyama, "The End of History", New York, Free Press, 1990.

Anthony Giddens, "The Third Way", Cambridge (UK), Polity Press, 1998.

Hyman Minsky, "Stabilizing an Unstable Economy" (first edition, 1986), New York, Mc Graw Hill, 2008.

Pentru a vedea care este părerea "celorlalţi" despre SUA şi UE în secolul XXI, citiţi Kishore Mahbubani, "The New Asian Hemisphere", New York, Public Affairs, 2008.

Robert Shiller, "The Subprime Solution", Princeton, Princeton University Press, 2008, p.2.

Published 27 March 2009
Original in Romanian
First published by Dilema veche 263 (2009)

Contributed by Dilema veche © Daniel Daianu / Dilema veche / Eurozine

PDF/PRINT

Read in: EN / RO

Published in

Discussion