După 20 de ani

Povestea ultimelor două decenii, perioada trecută de la “schimbarea de regim” care a adus un sistem cu adevărat democratic de guvernare, este una nouă pentru Ungaria. Şi, în acelaşi timp, una veche. Dumnezeu i-a eliberat pe evrei din sclavia egipteană pentru ca aceştia să nu-şi aleagă alt dumnezeu decît pe el: ei trebuie să respecte Legea pentru a nu mai fi sclavii unui despot. La-nceput a fost mare bucurie. Dar cînd lucrurile n-au mai mers atît de bine cum şi-au închipuit, au vrut imediat să se-ntoarcă în Egipt şi-au început să slăvească viţelul de aur. Pe scurt, cam acelaşi lucru s-a întîmplat şi în Ungaria în ultimii douăzeci de ani.

Aceia care au cunoscut în mod direct servitutea şi oprimarea şi pentru care libertatea este valoarea cea mai mare şi darul cel mai de preţ n-au încetat să se bucure pînă în ziua de azi. Eu însămi fac parte din această tabără. Schimbarea de regim, în ce mă priveşte, a fost un miracol pe care ţi-l doreşti, dar nu speri să-l vezi înfăptuit, şi aşa a şi rămas. Cum ar fi scris Janos Vajda în poemul său din 1876, “După 20 de ani”: orice ar fi făcut femeia pe care o apostrofase în ultimii douăzeci de ani, ea rămînea femeia căreia îi declarase dragostea. Tot ceea ce sper – ca să rămîn la Janos Vajda – este să putem produce o poveste la fel de frumoasă cu titlul “După 30 de ani”.

Speranţa asta e mai mult decît o dorinţă deşartă. Un schelet de instituţii democratice a fost prezent în principiu încă de la bun început, iar acele instituţii sînt supuse constant ajustărilor şi corecţiilor. În ultimii douăzeci de ani, Ungaria a devenit un stat membru al Uniunii Europene, iar prin asta aproape că i-a făcut pe unii să uite cu totul (aşa cum şi noi, din păcate, am făcut-o) că am fost de partea rea în ambele războaie mondiale. Aş zice că de astă dată, în fine, ţara s-a alăturat părţii victorioase. Ceea ce lipseşte este un spirit democratic, gustul întreprinderii, al curajului şi al patriotismului – valori cam absente. Şi nu printre membrii clasei politice, ci printre cetăţeni, tineri şi bătrîni deopotrivă. Dacă m-aş apuca să enumăr cauzele, lista ar fi nesfîrşită, mai ales pentru că ştiu că ceilalţi ar cita cauze diferite şi ar da vina pe ceilalţi actori politici. Este deci mai rezonabil să descriu circumstanţele şi detaliile.

Înaintea schimbării de regim, cei mai mulţi unguri, dacă ar fi fost întrebaţi ce ţară democrată preferă, s-ar fi gîndit la vecina noastră prosperă şi fericită, Austria. Nu neapărat ca un model de democraţie, ci ca prosperitate. Dacă Ungaria ar fi reuşit să se elibereze în 1956, poate că şi noi am fi trăit într-o oarecare prosperitate. Dar condiţiile de trai s-ar fi îmbunătăţit şi dacă am fi sărit din barca sovietică de capul nostru, în 1989, sau dacă Uniunea Sovietică nu ar fi făcut implozie. Cîtă vreme lucrurile nu s-au petrecut aşa, nici un stat occidental nu a avut vreun cuvînt de spus în prosperitatea Ungariei. Ţara a rămas relativ săracă, moştenind datoriile făcute în ultimul deceniu şi mai bine de domnie a lui Kadar; ca atare, nivelul de viaţă al unui segment important de populaţie a coborît mult sub ceea ce fusese înainte. Deloc surprinzător, în aceste condiţii, că aceia care erau în această situaţie au început să ducă “dorul Egiptului”; oricît de îngrijorătoare, victoria socialistă în alegerile generale din 1994 a fost de înţeles. Ea a semnalat totodată slăbiciunea mentalităţii democratice, o devalorizare a conceptului de libertate. Oare acel succes strivitor era cu adevărat un vot pentru partidul socialist ungar sau chiar pentru moştenirea lui Janos Kadar?

Oamenii politici au demonstrat că nu au experienţă în jocul politic democrat. N-au avut nici şansa, nici timpul să îl înveţe, ca atare au continuat să facă ceea ce ştiau sau fuseseră învăţaţi. Cînd sînt în opoziţie (cu tot respectul pentru excepţii), ei nu se comportă ca opoziţia unui guvern ales în mod democratic, ci ca opoziţia la o dictatură de partid. Ca şi cum doar ei ar purta steagul cinstei împotriva necinstei. Cînd însă devin partid de guvernămînt (iar aici este greu să te gîndeşti chiar şi la o singură excepţie semnificativă), ei continuă acelaşi joc politic paternalist şi populist, indiferent de vîrstă. Un politician democrat are nevoie de anumite îndemînări democratice. Are nevoie de contacte flexibile cu toţi jucătorii care participă la consensul democratic. Foarte puţini politicieni din Europa de Est – se pare – au învăţat această abilitate. Mai mult, de la o populaţie şcolită în democraţie este de aşteptat un anumit respect pentru cei care sînt în posturi înalte, indiferent cine le-ar ocupa. Nu doar că această capacitate nu se dezvoltă, dar – în ultimii cincisprezece ani – s-a deteriorat.

Forţele extremiste, antidemocrate şi rasiste, ca şi organismele politice aferente cîştigă teren. Dreapta le acceptă sprijinul adeseori, şi încă şi mai frecvent exploatează lipsa de respect pentru normele democratice, pentru a-şi atinge scopurile. Stînga se simte de multe ori mai sigură protejîndu-se cu formalităţi legale, decît mobilizînd opinia publică. Punctele politice cîştigate în Parlament (decisive, desigur) sînt puse în opoziţie, în mod rigid, cu punctele cîştigate în stradă.

Se spune adesea că succesul în politică depinde de comunicare. Mass-media modelează opinia publică preluînd slogane din vocabularul democratic şi repetîndu-le papagaliceşte, crezînd că asta îi transformă automat în democraţi. O mentalitate democratică nu se verifică însă decît prin acţiuni democratice, în timp ce succesul comunicării depinde de receptivitatea celor aflaţi la celălalt capăt.

Idealurile sînt, la rîndul lor, în suferinţă. Stînga operează cu tradiţionalul său talcioc. În alte condiţii, unele dintre aceste idealuri ar putea fi chiar productive. Unul dintre acestea, de exemplu, este ideea social-democrată a statului asistenţial; din nefericire, o condiţie obligatorie pentru ca politica unui asemenea stat să funcţioneze este un grad preexistent de prosperitate. În momentul de faţă, pentru Ungaria, aşa ceva nu poate fi decît un vis. Dar dreapta adoptă şi ea ideologii vechi, fără să le dea un sens nou. Cea mai proastă este, poate, ideea patriotismului, deşi politicianismul simbolic nu joacă decît un rol foarte mic aici. A fi un bun cetăţean face dintr-o persoană un bun patriot. Dar cea mai mare problemă este că nici generaţia tinerilor, nici cea a vîrstnicilor nu pun mare preţ pe libertatea personală.

Există probleme serioase cu tînăra generaţie nu doar în Ungaria, ci în aproape toate statele membre ale UE. S-ar părea că democraţiile moderne ale Europei – spre deosebire de SUA – au fost incapabile să-i facă pe tinerii lor să preţuiască libertatea sau să practice democraţia. În Ungaria, pentru a complica şi mai mult problema, vechea generaţie are o memorie foarte scurtă. Pare să fi uitat de poliţia secretă, de informatori, de recurgerea, devenită rutină, la ipocrizie, şmecherie şi minciună pură şi simplă. În schimb, creşte nostalgia pentru parcela de pămînt care suplimenta salariile de cooperativă agricolă şi pentru zilele de lucru asigurate. Unii îşi trag inspiraţia din ideologia vremurilor horthyste de dinainte de război, o epocă pe care puţini au prins-o, şi-s fericiţi să o bage pe gîtul celorlalţi, desfăşurînd o hartă a Ungariei Mari şi blestemînd toţi vecinii Ungariei. Există acum tineri care n-au trăit niciodată sub un alt sistem politic decît cel prezent; nu-i de mirare că nu pot să vadă decît părţile negre ale capitalismului şi libertăţilor care decurg din el. Mişcările şi partidele care au adus schimbarea de regim sînt şi ele parţial vinovate de asta. Libertatea – personală, de asociere, religioasă şi de expresie – a fost atît de mult timp luată de bună, ca o valoare indiscutabilă, încît nimeni n-a observat că nu toţi erau de acord cu ea. Noi, reprezentanţii intelighenţiei ungureşti democratice, trebuie să admitem faptul că şi noi sîntem răspunzători pentru tot ceea ce s-a întîmplat în anii schimbărilor furtunoase şi pentru ce se întîmplă acum.

Nu am fost capabili să comunicăm imaginea şi cunoaşterea noastră despre lumea nouă în care-am intrat. Poate că am fost atît de preocupaţi de agenda politică a zilei, încît am neglijat să luăm în calcul implicaţiile mai largi şi interconexiunile acestei lumi noi. Oare oamenii chiar înţeleg, deşi poate doar o minoritate, regulile şi şansele lumii în care trăim acum? Dacă spunem capitalism, ei se gîndesc la privatizări, pierderi de locuri de muncă şi capital străin. Ce ştiu oamenii despre piaţă? Oare chiar ştiu ce se înţelege prin piaţă liberă, regularizare şi intervenţie a statului? Ce ştiu despre democraţie? În cele mai multe cazuri, se reduce la ideea că există un parlament inutil, partide care se ceartă, politicieni corupţi, minciună şi birocraţi care nu fac nimic, dar sînt nebuni de putere şi extrem de bine plătiţi. Asta este o caracterizare nedreaptă chiar şi a partidelor politice existente acum în Ungaria şi a oamenilor săi politici, oricît de slabă este prestaţia lor. Iar cînd e pusă întrebarea ce trebuie făcut în actuala situaţie, răspunsul este cel mai adesea: nimic. Numai ameninţări, văicăreli şi “ceilalţi sînt de vină”.

Populaţia Ungariei e mai puţin pregătită să folosească oportunităţile care i se oferă. Nici acelea aduse de schimbarea de regim, nici acelea rezultate din intrarea în Uniunea Europeană. Mult mai puţini tineri unguri, faţă de tinerii altor ţări din Uniunea Europeană, sînt dispuşi să rişte să lucreze în străinătate; cei care o fac sînt de obicei cei mai bine pregătiţi, adică fix cei de care este mai mare nevoie în Ungaria. Mulţi n-au nici un chef să plece, oricît de aproape, pentru a-şi încerca norocul în altă parte, chiar şi în interiorul Ungariei, preferînd să se descurce cu ajutorul de şomaj.

Mobilitatea există acolo unde nu a funcţionat paternalismul socialist. E timpul să ne dăm seama că ultimii ani ai domniei lui Kadar şi-au pus amprenta pe caracterul unguresc. Au ajuns să fie “cele mai bune barăci” din lagărul socialist “cele mai proaste”, după 1989? Cum vom reuşi să ne eliberăm pînă la urmă de moştenirea epocii Kadar?

Numai dacă vom arunca peste bord această povară vom putea să scriem un bilanţ mai vesel “după 30 de ani”. Politicienii nu-şi pot permite luxul de a-şi alege un alt popor, dar aleg oare ungurii pe cei mai buni care să-i conducă? Nu e vorba de a şti cine a început una sau alta: n-ar trebui să fim atît de infantili încît să ne certăm întruna, pînă murim de bătrîneţe. Doar prin eforturile celor care joacă un rol în politică – alegători şi aleşi deopotrivă – va reuşi Ungaria să se elibereze de povară. O pagină nouă trebuie întoarsă – pentru toată lumea şi de toţi laolaltă.

Published 17 September 2009
Original in Hungarian
First published by Hungarian Quarterly 193 (2009) (Hungarian version) / Forum 19 (2009) (Polish version) / Dilema veche 290 (2009) (Romanian version)

Contributed by Dilema veche © Agnes Heller / Dilema veche / Eurozine

PDF/PRINT

Read in: EN / PL / RO

Published in

Discussion