Recuperarea identității moldovene

Schimbările petrecute după cel de-al Doilea Război Mondial pe pământurile românești dintre Nistru și Prut – incluzând reformele administrativ-teritoriale, reorganizarea socială, modificările compoziției etnice, deznaționalizarea, izolarea culturală, centralizarea economică, colectivizarea, deportările, foametea, persecuțiile și restricțiile – au lăsat o urmă de neșters asupra societății moldovenești și a mentalității ei. Aceste politici sovietice, care au săpat cicatrici adânci în memoria colectivă, și-au găsit reflectarea, sub diverse forme, și în literatura contemporană.

La peste trei decenii de la colapsul Uniunii Sovietice, scriitorii din Republica Moldova continuă să revină la acest capitol întunecat al istoriei, încercând să proceseze trauma atât la nivel colectiv, cât și individual. Crizele lingvistice, morale și de identitate îndurate de o comunitate care a trăit sub povara totalitarismului sunt explorate cu cea mai mare claritate în proza contemporană. Înțeleasă adesea ca un act de reconstrucție identitară, întoarcerea literară la copilărie rămâne una dintre cele mai rezonante și întâlnite strategii de creație în scrisul moldovenesc de astăzi.

În ultimul deceniu, edituri de prestigiu din Moldova și România au publicat un val de romane ce reexaminează trecutul sovietic. Lucrările apărute în această perioadă explorează realitățile sociale, politice și economice care nu doar că au modelat, dar de multe ori au și frânt vieți omenești în această parte a lumii. Printre scriitorii care reinterpretează copilăriile sovietice și post-sovietice din unghiuri multiple se numără Vladimir Beșleagă, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Mihail Vakulovski, Constantin Cheianu, Tatiana Țîbuleac, Emanuela Iurkin, Lorina Bălteanu, Alexandru Popescu și Sașa Zare.

Proza lor surprinde lupta dureroasă pentru autodefinire în interiorul unui sistem conceput să suprime individualitatea. În narațiunile lor, memoria – atât cea personală, cât și cea colectivă – devine materia primă pentru un nou limbaj literar, capabil să transforme trauma în regenerare culturală.

Nașterea noului roman moldovenesc

Vladimir Beșleagă s-a numărat printre puținii scriitori moldoveni apăruți în anii ’60 a căror operă a marcat o revigorare a prozei moldovenești. El a scris într-o perioadă în care literatura era redusă la un instrument ideologic, cenzura îngrădind libertatea artistică și adaptând textele literare la cerințele socio-politice ale regimului totalitar.

Cele mai realizate lucrări ale lui Beșleagă dezvăluie totuși un efort clar de a depăși formulele rigide ale realismului socialist. Încă din primele sale romane, el înfățișează o lume destabilizată de confuzia dintre adevăr și minciună, dintre valorile autentice și pseudovalorile impuse. Este o lume locuită de indivizi dezorientați și deformați de o ideologie străină.

Astfel, în romanul său din 1966, Zbor frânt, Beșleagă a transformat experiența războiului într-o dramă interioară de conștiință. Protagonistul său, Ion Buzdugan, întruchipează perfect tensiunea existentă între utopia imaginată și realitatea trăită. El trece printr-o criză de identitate ce provine dintr-o prăpastie adâncă între felul în care se înțelege pe sine și modul în care îl percep ceilalți. Astfel de conflicte oglindesc dezorientarea morală trăită de o întreagă generație sub totalitarism. Pentru aceștia, căutarea adevărului s-a dovedit a fi o încercare dureroasă, deoarece lumea lor era un spațiu al tensiunilor, discordiei și conflictului neîncetat.

Al doilea roman al lui Beșleagă, Viața și moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoașterii de sine, scris în 1970, publicat abia în 1987, explorează tragedia existențială a unui individ zdrobit de tirania paternă. După ce își desparte fiul de parteneră, tatăl tăinuiește originile băiatului, îi șterge identitatea și îl crește cu o severitate nemiloasă. În această lume distorsionată, protagonistul, care dorește să găsească firul fragil al propriului adevăr, nu are altă soluție decât să navigheze printr-un labirint de emoții și gânduri contradictorii.

Revizuirea trecutului sovietic

O voce reprezentativă a generației literare moldovenești a anilor ’80 este Emilian Galaicu-Păun. Romanul său din 2011, Țesut viu. 10 x 10, se desfășoară într-o narațiune mozaicată, neliniară, care reconstruiește scene din „universul închis al copilăriei” protagonistului cunoscut doar ca „…n”.

Părinții băiatului sunt intelectuali – mama profesoară, tatăl scriitor, ambii școliți la Moscova – ceea ce îl plasează într-un mediu sovietic tipic, cu o rutină zilnică atent organizată. Ca în multe familii din Chișinăul sovietic, o ordine prestabilită guvernează gospodăria. Aceleași gesturi, fraze și ritualuri se repetă la nesfârșit, transformând viața cotidiană într-o reprezentație reprodusă în tot spațiul sovietic. În ciuda lipsurilor și a mizeriei, orășenii afișează ostentativ curățenia și cultura – mănâncă bine, își păstrează casele impecabile și își decorează apartamentele cu biblioteci care mimează prosperitatea.

Copilul absoarbe această lume intens, interiorizându-i tiparele și contradicțiile. Tot ce se întâmplă afară răsună în mintea lui, remodelat pentru a se potrivi propriei logici interioare. Totuși, o figură rezistă asimilării: tatăl său, care este autoritar, arogant și, în imaginația copilului, contopit cu imaginea lui Lenin, emblema puterii comuniste.

Devotamentul tatălui față de ideologie îl îndepărtează de fiul său; el nu poate fi absorbit ca model moral sau uman. Pătrunsă de ecouri biblice, narațiunea reconstruiește nu doar confuzia născută din politica transformată într-o nouă religie, ci și pretenția tatălui la superioritate intelectuală și morală. Autoritatea sa autoimpusă, exprimată printr-o retorică pompoasă, alunecă în teatral și absurd. Fiul nu are altă cale decât să se supună – și să se identifice cu – un om care, deși pare devotat literaturii, în cele din urmă se înclină în fața politicii.

Galaicu-Păun explorează problemele formării identității cu care se confruntă un copil crescut într-o familie de simpatizanți ai regimului, într-o societate supusă unei rusificări intense – așa cum era Chișinăul sovietic.

Actul de rebeliune al băiatului începe când acesta pângărește simbolurile sacre ale familiei, împroșcând cu cerneală un portret al lui Lenin, fapt pentru care este pedepsit violent de tatăl său. Prin episoade de șotii copilărești și normele rigide ale vieții școlare, romanul dezvăluie mecanismele interne ale societății sovietice. Jocurile inventate de copii expun dorința lor instinctivă de libertate – dorința de a da formă vieții după voia proprie și de a-și crea propriile reguli. Unele dintre aceste jocuri, rememorate în ultimele pagini ale cărții, apar ca o reacție la atracția interzisului.

O altă formă fragilă de libertate – o evadare de sub „supravegherea paternă” – apare atunci când protagonistul petrece timp în biblioteca națională. În interiorul constrângerilor lumii sovietice, astfel de momente de curiozitate și imaginație devin mici exerciții de libertate, gesturi care fac ulterior posibilă o tentativă de regenerare morală și identitară.

Trecut și prezent, privat și public

Tema recuperării identității naționale străbate și opera lui Dumitru Crudu, poet, dramaturg și prozator apărut tot în anii ’80. Romanul său din 2019, Ziua de naștere a lui Mihail Mihailovici, este cronica unei vieți modelate – și constant perturbate – de răsturnările politice și sociale. Fiecare capitol se concentrează pe evenimente care se desfășoară pe data de 28 iunie sau în jurul acesteia – data la care, în 1940, Moldova și Bucovina de Nord au fost anexate de Uniunea Sovietică. Lucrarea urmărește protagonistul, pe Mihai Mihailovici, din copilărie până la moarte.

Una dintre cele mai remarcabile calități ale romanului este reconstrucția contextului și a atmosferei sociale a fiecărei epoci. Sentimentul timpului și al locului reiese din detaliile vieții cotidiene – lozinci, toponime și repere sovietice familiare (strada Ion Soltîs, cartierul Molodiojnîi, Palatul Octombrie, limba și literatura „moldovenească”, sfatul sătesc, miliția sovietică, comsomolul, Volga, rubla și altele) – și din mentalitatea socială întruchipată de personaje. Crudu înfățișează oamenii nu doar în anii sovietizării, când se luptă să se conformeze ordinii politice a regimului, ci și în timpurile post-sovietice, când promisiunea libertății ideologice dezvăluie o pierdere mai adâncă: incapacitatea lor de a-și recupera sentimentul unei identități autentice. Chiar și atunci când libertatea revine în sfârșit, individul modelat de valori false rămâne un captiv al trecutului sovietic.

Prin exemple concrete, Crudu arată cum ideologia modelează relațiile umane. Loialitățile politice devin chestiuni de destin: diviziunile ideologice pun la încercare prieteniile, dezbină familiile și aduc mizeria în viața privată. În acest fel, autorul surprinde declinul moral și social mai larg al societății.

Romanul Woldemar din 2018, scris de Oleg Serebrian – politician moldovean, diplomat și fost președinte al Uniunii Latine – explorează o criză de identitate prin lentile psihologice, morale, sociale și istorice. Romanul împletește planul personal cu cel politic, oferind portretul introspectiv al unui om în căutarea sensului și o reflecție mai largă asupra dezorientării societății post-sovietice, unde întrebările legate de memorie, apartenență și adevăr rămân nerezolvate.

Urmărit de ceea ce specialista în literatură română, Anneli Ursu Gabanyi, numește „drama psihologică a diferenței”, Woldemar este un om marcat de rupturi identitare repetate care lasă răni durabile. El ajunge să pună la îndoială granița fragilă dintre adevăr și iluzie, realitate și imaginație, veghe și vis – până când propriul simț al sinelui începe să se scindeze în două. Structura confesivă a romanului, construită prin perspective alternante, urmărește auto-(de)formarea treptată a protagonistului sub presiunea conflictului interior și a constrângerii externe.

Woldemar este un copil abandonat, crescut de mătușa sa într-un mediu profund traumatic. Crescând alături de mama adoptivă, bunică și străbunică, el trăiește într-o stare constantă de incertitudine cu privire la ce înseamnă cu adevărat „să fii bărbat”. Sexualitatea este un subiect tabu; gesturile sale afective față de colegi sunt condamnate public și pedepsite violent acasă. Pentru tânărul Woldemar, masculinitatea devine inseparabilă de rușine, în timp ce identitatea devine o sursă de vinovăție durabilă, modelată de așteptările sociale și de stereotipurile rigide despre bărbăție care îi definesc lumea.

Eforturile lui Woldemar de a-și ancora sentimentul de apartenență etnică sunt constant anulate de mediul în care crește – o republică sovietică „românofobă”, unde orice semn de identitate românească este imediat suprimat. În acest peisaj social, el nu se poate identifica deschis ca german sau ucrainean, în timp ce a se numi român înseamnă a atrage pericolul. Astfel, identitățile sale personală, sexuală, etnică și socială rămân toate nerezolvate.

Pe măsură ce ajunge la vârsta adultă, Woldemar continuă să simtă povara diferenței sale, încercând să accepte ceea ce vede ca fiind un destin. Romanul se desfășoară printr-un amestec de retrospecție și introspecție, unde trecutul și prezentul se oglindesc constant.

Ștergerea identității

Aparținând unei generații literare mai tinere, Tatiana Țîbuleac oferă o perspectivă proaspătă asupra chestiunii identității în romanul său din 2018, Grădina de sticlă. Cartea sa, tradusă în franceză, spaniolă, croată, albaneză și polonă, portretizează destinul uman în timpul unuia dintre cele mai dureroase capitole din istoria Republicii Moldova. Prin confesiunea protagonistei sale, Țîbuleac împletește suferința privată cu trauma colectivă a unei țări supuse unui experiment de ștergere a identității.

Protagonista este un copil abandonat, adoptat de o rusoaică din Chișinău. La început, situația pare norocoasă: fata capătă siguranță și condiții de trai decente. Totuși, încă din prima zi, este deposedată de numele său și primește unul nou – Lastocika (cuvântul rusesc pentru rândunică). Identitatea reală a Lastocikăi rămâne necunoscută pe parcursul întregului roman. Treptat, ea este redusă la statutul de obiect, o posesie a mamei adoptive, și forțată la servitute. Abia mai târziu descoperă că fusese cumpărată de la orfelinat exact în acest scop.

Cele mai dureroase experiențe prezentate în roman gravitează în jurul procesului de învățare a limbii ruse – o limbă pe care Tamara, mama adoptivă, o consideră atât prestigioasă, cât și indispensabilă. Pentru Lastocika, acest proces se transformă într-un calvar. Ceea ce o fascinează inițial devine curând un obiect de aversiune. Limba rusă îi este impusă prin umilință și violență. Ea îndură coșmarul însușirii unei limbi străine sub constrângere. La un moment dat, refuză să mai vorbească rusa și este pedepsită cu brutalitate. Problema limbii, prezentată printr-o serie de episoade profund emoționante, se extinde treptat într-o meditație mai largă despre putere, identitate și apartenență.

Romanul include și scene din viața adultă a Lastocikăi. Ajunsă medic la București, ea privește înapoi la copilăria sa și se confruntă cu adevărul dureros al identității sale lingvistice fracturate. În România, vorbirea ei poartă încă urmele unei alte lumi; româna ei sună prea străin, prea marcată de trecut. Fie la Chișinău sau la București, ea rămâne o străină – mereu diferită, mereu exclusă.

Imunitate la minciună

Romanul lui Mihail Vakulovski din 2020, Tata mă citește și după moarte, este o portretizare vie a copilăriei și adolescenței sovietice. Structurat pe două planuri narative – copilăria ficționalizată a autorului și perspectiva sa de adult – acesta spune povestea copiilor dintr-un sat moldovenesc care, în ciuda tabuurilor, a interdicțiilor și a stereotipurilor sovietice, își croiesc momente de libertate neașteptată în interiorul lumii lor îngrădite.

Protagonistul, Mișca, crește într-o familie de profesori. De la o vârstă fragedă, el este expus la ceea ce erau considerate cele mai „eficiente” metode sovietice de educație. Tatăl său, în același timp autoritar și mentor, devine figura centrală care modelează simțul identității lui Mișca – incluzând primele lecții despre bărbăție.

Scenele din viața de zi cu zi a unui sat basarabean sovietic, la care copiii participă activ, sunt redate cu o autenticitate frapantă. Acestea includ „subbotnicii” – zilele de sâmbătă cu muncă „voluntară” organizate în scopuri ideologice și comunitare – precum și vizitele la veteranii de război, organizarea rigidă a sistemului școlar, taberele de pionieri și multe altele. Copiilor li se cere să memoreze și să repete texte oficiale și să adopte o înțelegere fixă a „patriei”. Sunt hrăniți cu un flux constant de informații despre istoria URSS și puși să învețe poezii politice care, în câțiva ani, aveau să dispară din programă. Toate acestea sunt predate superficial și repetate într-o retorică absurdă și goală. Totuși, prin propria lor logică inocentă, copiii încep să lege evenimentele cotidiene de miturile eroilor sovietici. Și, făcând acest lucru, îi detronează în tăcere. Ca urmare, ei dezvoltă o imunitate subtilă la minciuna ideologică.

Acestea fiind spuse, romanele contemporane oferă perspective proaspete asupra formării identității lingvistice, sociale și etnice în Moldova, precum și asupra recuperării adevărului istoric, adesea dureros. Abordările lor diverse față de experiențele sociale și politice – și mai ales față de impactul pe care acestea l-au avut asupra vieților individuale – continuă să atragă cititorii de astăzi. Scrise în registre ce variază de la tragic la ironic sau sardonic, aceste lucrări compun un portret panoramic al Moldovei sovietice. Ca proză a memoriei, ele reconstruiesc prin imaginație lumea de atunci, cu personajele, situațiile și distorsiunile sale ideologice tipice, expunând profunzimea crizei de identitate pe care a produs-o. Luate împreună, aceste romane constituie un act de recuperare identitară prin memorie – unul ale cărui efecte ajung mult dincolo de sfera ficțiunii.

Nota redacției: Eseul Oxanei Gherman a apărut în New Eastern Europe și este publicat în exclusivitate cu acordul editorului New Eastern Europe prin intermediul rețelei Eurozine.