Latest Articles


23.05.2012
Eurozine Review

A protest of Scrooges

"Kulturos barai" talks to Daniel Chirot about modernity, crisis and ideology; "NZ" plots the new Russian class-consciousness; "Le Monde diplomatique" (Oslo) asks which way the middle class will swing; "Wespennest" explains what anarchism can do for you; "Dilema Veche" recalls better days for Romanian journalism; "Reset" abandons print for web; "Letras Libres" reveals the political Borges; "dérive" rescues the bungalow from historical oblivion; and "Vikerkaar" profiles Estonian situationist duo Johnson & Johnson. [ more ]

22.05.2012
Daniel Chirot, Almantas Samalavicius

Ideology never ends

22.05.2012
Anna Aslanyan, Stewart Home

Moving the goalposts

21.05.2012
Jacques Rupnik

The euro crisis: Central European lessons

21.05.2012
Kenan Malik

To name the unnameable


New Issues


22.05.2012

Le Monde diplomatique (Oslo) | 5/2012

Quo vadis, middelklassen? [Quo vadis, middle class?]

Eurozine Review


23.05.2012
Eurozine Review

A protest of Scrooges

"Kulturos barai" talks to Daniel Chirot about modernity, crisis and ideology; "NZ" plots the new Russian class-consciousness; "Le Monde diplomatique" (Oslo) asks which way the middle class will swing; "Wespennest" explains what anarchism can do for you; "Dilema Veche" recalls better days for Romanian journalism; "Reset" abandons print for web; "Letras Libres" reveals the political Borges; "dérive" rescues the bungalow from historical oblivion; and "Vikerkaar" profiles Estonian situationist duo Johnson & Johnson.

09.05.2012
Eurozine Review

Sudden and slow-acting poisons

18.04.2012
Eurozine Review

Not a Prospero in sight

21.03.2012
Eurozine Review

To hell in a handbasket



http://www.eurozine.com/articles/2011-05-02-newsitem-en.html
http://mitpress.mit.edu/0262025248
http://www.eurozine.com/about/who-we-are/contact.html
http://www.n-ost.org
http://www.eurozine.com/articles/2009-12-02-newsitem-en.html

My Eurozine


If you want to be kept up to date, you can subscribe to Eurozine's rss-newsfeed or our Newsletter.

Articles
Share |


În numele Domnului – noii cruciați ai "ofensei religioase"


În teorie, ar trebui să ne fie mai ușor să stabilim limitările nelegitime ale libertății de exprimare, mai ales că foarte multe dictaturi au făcut tranziția la democrație în ultimele decenii. Standardele sînt clare: instigările la infracțiuni trebuie privite ca infracțiuni, dar, în rest, discursul ofensator trebuie reglementat prin încurajarea dialogului – în media prin organisme de reglementare a eticii profesionale sau în tribunale civile.

Dar, în practică, vedem un trend punitiv, care introduce noi interdicții ale libertății de exprimare în codurile penale naționale, și asta în ciuda progreselor în legislația internațională pentru de-criminalizarea abuzurilor contra onoarei și demnității.

Unul dintre "delictele la modă" este defăimarea istoriei – comisă fie prin punerea la îndoială a unor narațiuni istorice în unele țări, fie prin apărarea lor în altele. În Turcia, folosirea cuvîntului "genocid" pentru descrierea masacrului armenilor din 1915 este pedepsită, în timp ce în Elveția un politician turc a fost pus sub acuzare pentru că a numit folosirea termenului "genocid" o "minciună internațională". Dar așa-zisa defăimare religioasă a dat naștere unui curent chiar mai periculos și restrictiv la nivel mondial. Pe 26 martie, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului a adoptat o rezoluție pentru condamnarea "defăimării religiilor" ca o încălcare a drepturilor omului, în ciuda unor temeri larg răspîndite că ar putea fi folosită pentru a justifica îngrădirea libertății de exprimare. Consiliul a adoptat textul propus de Pakistan în numele statelor islamice cu 23 de voturi pentru, 11 voturi împotrivă și 13 abțineri. Rezoluția "Combaterea ofensei religioase" a fost adoptată, revizuită și adoptată din nou, în fiecare an, începînd din 1999, mai puțin în 2006, în Consiliul ONU pentru Drepturile Omului și predecesorul său, Comisia ONU pentru Drepturile Omului. Rezoluția este susținută cu încăpățînare de Organizația Conferinței Islamice și are ca obiectiv încadrarea ofensei la adresa religiei ca infracțiune în cît mai multe țări sau măcar recunoașterea ei ca o anatemă universală. Este parte a unui trend mai general, o tendință globală spre violență și autocenzură care însoțește toate interpretările artistice și seculare ale subiectelor islamice, de la "fatwa" lui Rushdie încoace.

Rezoluția de anul acesta, spre deosebire de versiunile anterioare, nu mai ocolește problema libertății de exprimare. Acest drept uman crucial este menționat, chiar dacă într-un context care în mod eronat asociază ofensa religioasă cu incitarea la ură și violență împotriva oamenilor religioși și, din acest motiv, refuză protecția libertății de exprimare. Se încearcă, de asemenea, asocierea criticii la adresa religiei, cu rasismul.

Pe de altă parte, definițiile vagi ale cazurilor de posibilă defăimare includ mai nou "atacarea" simbolurilor și a liderilor religioși în presă și pe Internet. Este o declarație de război a ultimilor autoritariști la adresa libertății de exprimare în secolul XXI.

Declarația nu conține nimic explicit retrograd. Adoptă limbajul drepturilor omului în așa fel încît propunerea sună compatibil cu multiculturalismul avansat al democrațiilor liberale. Între susținătorii rezoluției, apar guverne foste comuniste și post-comuniste, împreună cu națiuni post-coloniale sau predominant musulmane. Totuși, doar cîteva, printre care Africa de Sud și Indonezia, sînt democrații în care există presă cu adevărat pluralistă. Numărul mare de abțineri, inclusiv din partea statelor unde libertatea de exprimare este garantată, asigură adoptarea anuală oficială a rezoluției. Din cauza acestei strategii diplomatice, resping ideea des întîlnită cum că susținătorii rezoluției reprezintă o mișcare definită cultural. Această idee ar servi numai ca o altă scuză pentru a privi de sus fenomenul și subestimează impactul său. De fapt, dorința de a incrimina ofensa religioasă este o cruciadă orwelliană postmodernă împotriva demnității umane, deși aparent în favoarea sa. An după an, votul Consiliului pentru Drepturile Omului furnizează o dublă victorie guvernelor opresive. Cimentează controlul acestora asupra discursului public prin tabuuri culturale și legi contra blasfemiei și, în același timp, le glorifică și le recunoaște internațional ca fiind în linia întîi în promovarea toleranței. Este de înțeles de ce atît de multe democrații se abțin condescendent să intre în această luptă și fac astfel jocul Organizației Conferinței Islamice. De la revoluția iraniană și debutul global al Al-Qaeda, cei doritori să discute ofensa religioasă în limbajul drepturilor omului sînt moderații lumii musulmane, în comparație cu jihadiștii care resping în mod deschis aceste drepturi. Manevra Consiliului pentru Drepturile Omului ajută moderații să respingă afirmațiile radicalilor, care susțin că guvernele lor nu sînt adevărații susținători ai credinței.

Îmi amintesc aceste jocuri din perioada în care trăiam în statul condus de partidul unic, unde pluralismul consta în lupte facționale înăuntrul Biroului Politic. Kremlinologii înțelegeau și ei acest joc, dar probabil că ei se distrau mai bine urmărindu-l, decît o făceam eu, în interior. Tehnica era numită "preluare de la stînga", și însemna că liderii partidului, de altfel pragmatici, începeau să emită sloganuri despotice pentru a-i ține pe staliniști sub control. Nu erau doar discuții de fațadă; veneau de fiecare dată cu măsuri noi împotriva disidenților, cum ar fi percheziția locuințelor și puneri sub acuzare pentru a demonstra fidelitatea șefilor partidului față de cauză. Această tactică este ruda îndepărtată a politicii "de a tăia avîntul", practicată de partidele vestice moderne, atunci cînd adoptă măsuri anti-imigrație pentru a preveni creșterea popularității platformelor xenofobe care propun... măsuri anti-imigrație.

Problema este că "a tăia avîntul" poate ajuta pe cineva să rămînă la bord, dar restricțiile rămîn în vigoare și devin și mai dure. Haideți să vedem ce se întîmplă cînd rezoluția Consiliului pentru Drepturile Omului este aplicată în practică.

În Azerbaidjan, unul dintre susținătorii rezoluției, doi jurnaliști au primit pedepse cu închisoarea, în 2007. Rafiq Tagi, jurnalist la revista intelectuală lunară Senet, și Samir Sadagatoglu, redactor la aceeași publicație, au fost condamnați la trei, respectiv patru, ani de închisoare pentru presupusă "incitare la ură religioasă", într-un eseu publicat în 2006. De fapt, eseul compara valorile europene și islamice într-o formă oarecum autocritică (limbajul era de tipul "ei și noi"). Teza era inocentă, de bună-credință și politicoasă.

Era un mesaj similar despre un subiect similar, "rațiune și credință", cu cel al Papei Benedict XVI de la Regensburg, în același an. După mine, este chiar mai puțin radical pentru că nu conține citate bizantine care să descrie prozelitismul violent al lui Mohamed. Problema violenței nici măcar nu a apărut în text.

Cu ceva timp în urmă, un ayatollah iranian, Fazel Lankarani, a emis o fatwa cerînd ca cei doi ziariști să fie uciși. Activiștii religioși au răspuns inițiind un proces de intimidare a ziariștilor. Li se permitea chiar să strige amenințări cu moartea în tribunal. Crima de care erau acuzați ziariștii era ofensa religioasă (propria lor religie) și incitarea la ură religioasă (împotriva lor, am putea adăuga). Și totuși, jurnaliștii erau sub acuzare, nu cei care i-au amenințat cu violența. Ayatollah-ul iranian care a cerut moartea lor nu a fost niciodată acuzat de incitare, în Azerbaidjan sau Iran – protejat de statutul său de apărător al credinței.

Am putea prezenta abuzuri similare din mai multe țări non-musulmane, state membre OSCE și unele membre ale Consiliului Europei. În conformitate cu acordurile OSCE și standardele CE, anchetarea pentru "ofensă religioasă" ar trebui interzisă. Sub umbrela rezoluției ONU (și exploatînd lipsa de opoziție fermă în Europa), criza creată în jurul caricaturilor daneze a fost folosită ca armă împotriva ziarelor independente și a jurnaliștilor.

În Rusia, pe 15 februarie 2006, ziarul Nash Region din Vologda a publicat un colaj al caricaturilor, ca parte a unui articol referitor la dezbaterea globală în jurul lor. Proprietarul a decis să închidă ziarul imediat după publicarea articolului, pentru a evita consecințele legale. Procurorii au deschis imediat un caz împotriva editorului Anna Smirnova, pentru incitare la "ură religioasă". În aprilie 2006, ea a fost amendată cu 100.000 de ruble (aproximativ 3000 de dolari) și a primit o sentință de doi ani cu suspendare. Din fericire, o lună mai tîrziu, la apel, tribunalul a revocat decizia. Este evident că sfîrșitul poveștii nu ar fi fost unul fericit, dacă ziarul ar fi continuat să apară. Avem același scenariu în Volgograd: ziarul Gorodskie Vesti a fost închis de către proprietarul său după ce filiala regională a partidului la putere, Rusia Unită, a făcut acuzații de defăimare și incitare. Acuzațiile au fost imediat retrase. Ceea ce a declanșat acțiunea procurorilor a fost o caricatură inocentă, de promovare a păcii, în care apar Moise, Isus, Mohamed și Buddha. În caricatură liderii religioși se uită la televizor și sînt îngrijorați pentru că demonstranți de diverse religii se insultă reciproc. "Nu este ceea ce v-am învățat noi să faceți" – spune unul dintre profeți.

În Belarus, Alexander Zdvijkov, editorul ziarului de opoziție Zhoda, a fost condamnat la trei ani de închisoare pe 18 ianuarie 2008 pentru incitare la ură religioasă. Ziarul său fusese închis în martie 2006 doar pentru că intenționa să publice caricaturile și nu a mai reapărut pe piață. Zdvijkov a fugit în străinătate, a fost arestat la întoarcerea în țară și eliberat după ce Curtea Supremă i-a redus sentința de la trei ani la trei luni, termen deja efectuat. Dar acestea au fost doar acțiuni oportuniste. De la criza caricaturilor a apărut o nouă metodă punitivă inspirată de rezoluția ONU: etichetarea drept extremist. În Rusia (care a venit cu ideea), Belarus, Kazahstan, Kîrgîstan, Moldova și Tadjikistan, ofensa religioasă a fost amestecată cu legi anti-incitare prin adăugarea interdicției "criticii ofensatoare" (defăimarea) la adresa instituțiilor sau demnitarilor. Acest cocktail legislativ este prezentat ca o formă superioară de combatere a unei atitudini niciodată foarte clar definite – extremismul. Preia cîte ceva dintre prevederile occidentale contra terorismului și în acest fel scapă de posibile critici. Dar, în timp ce legislația occidentală a fost criticată la ea acasă pentru că ar putea conduce la anchetarea delictelor de gîndire critică, în țările din Est sus-pomenite noua legislație a fost creată în mod expres pentru acest scop. Și este folosită ca modalitate de răzbunare contra jurnaliștilor care scriu critic despre situația drepturilor omului în Caucazul de Nord.

La momentul cînd scriu articolul, Slovacia se pregătește să introducă și ea propriul pachet legislativ "împotriva extremismului", aparent pentru a lupta împotriva radicalismului. Irlanda – care de altfel a de-criminalizat calomnia – este pe cale să introducă o nouă infracțiune, "calomnia profanatoare". Este oare prea deplasat să vedem aici o influență implicită, poate chiar inconștientă, a campaniei de la ONU?

Cînd m-am referit mai devreme la creșterea violenței, vorbeam despre conexiunea deranjantă, dar neafirmată, între încercările legale de la Consiliul pentru Drepturile Omului și diversele fatwe, crime și demonstrații violente împotriva reprezentărilor critice sau seculare ale problemelor islamice. Afectarea afișată de autorii fatwelor și cele ale diplomaților de la Consiliul pentru Drepturile Omului sînt greu de diferențiat. Se fac a nu înțelege că a combate astfel ofensa religioasă reprezintă o luptă greșită, dusă cu mijloace greșite. Nu văd nici o diferență morală între a comanda o asasinare plătită, ca aceea a ziaristei Anna Politkovskaia, și a emite o fatwa care cere omorîrea jurnaliștilor și scriitorilor. Amîndouă pedepsesc jurnaliștii pentru că își fac munca. Fatwa oferă și recompense materiale, asemenea omorurilor comandate din Rusia. În Pakistan, principalul susținător al rezoluției Consiliului pentru Drepturile Omului, Mohammed Yousaf Quresh, liderul religios al moscheii istorice Mohabat Khan din Peshawar, a anunțat în 2006 că moscheea și școala sa religioasă vor da 25.000 de dolari și o mașină pentru asasinarea oricăruia dintre autorii caricaturilor daneze. O asociație locală a bijutierilor a plusat și a adăugat la premiu suma de 1 milion de dolari. În India, ministrul pentru Drepturile Minorităților din provincia nordică Uttar Pradesh, Haji Yaqoob Qureishi, a pus recompensă 11 milioane de dolari pe capul unui caricaturist, plus greutatea lui în aur. Acestea sînt doar exemple din interiorul democrațiilor care au semnat rezoluția ONU.

E clar că rezoluția e mai mult decît un simplu exercițiu de liniștire a radicalilor. Ea devine un mijloc de mușamalizare a instigatorilor la tensiuni religioase și autocenzură reacționară.

Mi se pare revoltător ca aceia care cer asasinarea jurnaliștilor să continue să fie respectați și să nu trebuiască să sufere consecințele actelor lor de ură, în timp ce mulți jurnaliști sînt nevoiți să trăiască anonim, sub protecție. Pînă acum nici unul dintre instigatorii la fatwa nu a apărut pe liste de acuzare, nici măcar în țări care i-ar ancheta pe asasinii Annei Politkovskaia. Aceasta este cea mai mare umbră care plutește asupra rezoluției ONU.

Precauția este de înțeles într-o țară cum este Danemarca, lovită de cereri de boicot comercial. Dar care este situația Uniunii Europene? Nu a fost oare creată pentru a fi mai puternică decît componentele sale? De ce nu se sesizează Interpolul sau alte agenții internaționale de aplicare a legii? De cînd au renunțat la a mai avea pe lista crimelor instigările la asasinate? De ce nu se emite măcar o interdicție de călătorie împotriva binecunoscuților promotori ai crimelor religioase?

Consiliului pentru Drepturile Omului ar trebui să i se spună că, dacă incitarea la ură religioasă este motiv de îngrijorare, atunci ar trebui să ceară pedepsirea celor care emit fatwa ce incită la violență. Aceasta ar fi cea mai bună protecție împotriva defăimării Islamului sau a altei credințe: promovarea toleranței prin eliminarea fricii din mințile jurnaliștilor de peste tot.


 



Published 2009-11-26


Original in English
Translation by Cristian Ghinea
First published in Index on Censorship 2/2009 / Dilema veche (287) 2009 (Romanian version)

Contributed by Dilema veche
© Miklós Haraszti/Index on Censorship
© Eurozine
 

Focal points     click for more

The EU: Broken or just broke?

http://www.eurozine.com/comp/focalpoints/eurocrisis.html
Brought on by the global economic recession, the eurocrisis has been exacerbated by serious faults built into the monetary union. In a new Eurozine focal point, contributors discuss whether the EU is not only broke, but also broken -- and if so, whether Europe's leaders are up to the task of fixing it. [more]

European histories (2): Concord and conflict

http://www.eurozine.com/comp/focalpoints/eurohistories2.html
Broadening the question of a common European narrative beyond the East-West divide. How are contested interpretations of historical and recent events activated in the present, uniting and dividing European societies? [more]

Changing media -- Media in change

Media change is about more than just the "newspaper crisis" and the iPad: property law, privacy, free speech and the functioning of the public sphere are all affected. On a field experiencing profound and constant transformation. [more]

Support Eurozine     click for more

If you appreciate Eurozine's work and would like to support our contribution to the establishment of a European public sphere, see information about making a donation.

Editor's choice     click for more

Slavenka Drakulic
The tune of the future
Italy: old Europe, new Europe, changing Europe

http://www.eurozine.com/articles/2012-03-15-drakulic-en.html
Travelling around Italy, Slavenka Drakulic observes one kind of Europe being replaced by another. Instead of attempting to conserve the cultural past, we should accept that migration will adapt much of what we consider "European" to its own image. [more]

Klaus-Michael Bogdal
Europe invents the Gypsies
The dark side of modernity

Social segregation, cultural appropriation: the six-hundred-year history of the European Roma, as recorded in literature and art, represents the underside of the European subject's self-invention as agent of civilising progress in the world. [more]

George Prevelakis
Greece: The history behind the collapse

Greece's economic crisis has its roots in a political pact dating back to the foundation of the modern state. The threat posed to Europe by the Greek breakdown is less contagion than a wave of anti-western feeling. [more]

Debate series     click for more

Europe talks to Europe

http://www.eurozine.com/comp/europetalkstoeurope.html
Nationalism in Belgium might be different from nationalism in Ukraine, but if we want to understand the current European crisis and how to overcome it we need to take both into account. The debate series "Europe talks to Europe" is an attempt to turn European intellectual debate into a two-way street. [more]

Literature     click for more

Steve Sem-Sandberg
Even nameless horrors must be named

http://www.eurozine.com/articles/2011-09-23-semsandberg-en.html
It is high time to lift the aesthetic state of emergency that has surrounded witness literature for so long, writes Steve Sem-Sandberg. It is not important who writes, nor even what their motives are. What counts is the "literary efficiency". [more]

Literary perspectives
The re-transnationalization of literary criticism

Eurozine's series of essays aims to provide an overview of diverse literary landscapes in Europe. Covered so far: Croatia, Sweden, Austria, Estonia, Ukraine, Northern Ireland, Slovenia, the Netherlands and Hungary. [more]

Behind the headlines     click for more

Mykola Riabchuk
Tymoshenko: Wake-up call for the EU

The EU shouldn't be surprised by the Tymoshenko verdict: its support of anything nominally reformist has been perceived as acceptance of a range of repressions, argues Mykola Riabchuk. [more]

Conferences     click for more

Eurozine emerged from an informal network dating back to 1983. Since then, European cultural magazines have met annually in European cities to exchange ideas and experiences. Around 100 journals from almost every European country are now regularly involved in these meetings.
Arrivals/Departures: European harbour cities as places of migration
The 24th European Meeting of Cultural Journals
Hamburg, 14-16 September 2012

http://www.eurozine.com/comp/hamburg2012.html
Harbour cities as places of movement, of immigration and emigration, as places of inclusion and exclusion, develop distinct modes of being that not only reflect different cultural traditions and political and social self-conceptions, but also communicate how they see themselves as part of the structure that is "Europe". The 2012 Eurozine conference will explore how European societies deal variously with the cultural legacy of the "harbour city". [more]

Multimedia     click for more

http://www.eurozine.com/comp/multimedia.html
Multimedia section including videos of past Eurozine conferences in Vilnius (2009) and Sibiu (2007). [more]


powered by publick.net