Ivan KrastevStela GiurgeanuIvan Krastev / Dilema vecheEurozineDilema vecheIn Mistrust We Trust: Can Democracy Survive When We Don't Trust Our Leaders? TED Books 2013 (English version); Dilema veche 482 (2013) (Romanian version)2013-05-14Iluzia mișcării transparencyO binecunoscută gravură franceză din 1848 -- anul în care cetățenii francezi au primit dreptul universal la vot -- simbolizează dilemele nașterii democrației europene. Gravura în cauză reprezintă un muncitor cu o pușcă într-o mînă și cu un vot în cealaltă. Mesajul este clar: votăm contra dușmanilor țării, îi împușcăm pe dușmanii de clasă. Menirea alegerilor a fost integrarea socială și reconstrucția națională. Muncitorii erau astfel incluși, prin dreptul de decizie, în participarea la putere. Omul cu pușca și cu votul simbolizează venirea unei epoci democratice în Franța, pentru că redă, deopotrivă, atît imaginea francezului, cît și a muncitorului, reprezentant al națiunii și al poziției sociale, model preluat de lupta de clasă. E de la sine înțeles că cel care va sta lîngă el pe baricade va fi asemenea lui, tot un muncitor francez, care îl va identifica, fără umbră de îndoială, pe "dușman". Pușca nu este, însă, doar un simbol al apărării drepturilor constituționale, ci și dovada că noul tip de cetățean cu drepturi este pregătit să-și apere și țara, dar și interesele de clasă, știind că puterea votului său este garantată și de focul de armă pe care îl poate trage. Votul devine, așadar, o armă adițională, căci alegerile au fost, pînă la urmă, o formă civilizată de război civil. N-au fost simple mecanisme de a schimba guverne, ci instrumente de a remodela lumea. În zilele noastre, omniprezentele smartphone-uri poate că nu sînt arme de foc, dar au propria resursă de a "imortaliza". Pot să documenteze abuzuri de putere și să le facă publice. Pot conecta oameni de pretutindeni, dîndu-le, astfel, puterea. Pot răspîndi adevărul. Căci am fi naivi să credem că, doar printr-o pură coincidență, recentul val de proteste care a prins toată lumea s-a suprapus exact peste momentul răspîndirii globale a smartphone-urilor.
Further information
Ivan Krastev's book In Mistrust We Trust is based on his June 2012 TED talk "Can democracy exist without trust?"For further information on the book, please visit the TED Books Library.
Fotografii nevinovate -- postate pe rețelele de socializare -- au provocat multe dintre scandalurile politice de azi. În China, Brother Wristwatch și Uncle House sînt printre ultimele victime ale cetățenilor cu smartphone. Amîndoi -- oficiali mărunți -- au fost demascați anul acesta, prin Internet mobbing (atacuri virtuale), ca fiind suspecți de corupție. Brother Watch a fost imortalizat în cîteva fotografii, purtînd ceasuri foarte scumpe, dintre care unele costă chiar mai mult decît salariul său pe un an. În același mod au fost făcute publice ilegalele afaceri imobiliare ale lui Uncle House, managerul unui birou teritorial într-un oraș din sudul provinciei Guangzhou. În ambele cazuri, cetățenii "înarmați" cu smartphone-uri au fost cei care i-au demascat. În Rusia, legitimitatea Bisericii Ortodoxe a fost compromisă cînd un blogger a postat o fotografie pe Facebook în care patriarhul purta un ceas scump, fiind și mai zdruncinată după ce echipa de relații publice a Bisericii a încercat să falsifice fotografia cu pricina. În Siria, cetățenii au documentat, prin fotografii distribuite cu ajutorul smartophone-urilor, crimele monstruoase ale regimului. Și în SUA, un smartphone a înregistrat acel comentariu scandalos al lui Mitt Romney (în care susținea că 47% dintre americani sînt asistați social și au mentalitate de victimă), comentariu care a indignat jumătate dintre americani (și, sperăm, și acel procent de 47%).O altă funcție a smartphone-ului este și cea de detector de minciuni. Un votant poate verifica în timp real diferitele declarații și afirmații ale politicienilor, de la problemele politice vitale, la istorioare personale. Cînd republicanul Paul Ryan, candidat la vicepreședinție, nu și-a amintit prea bine timpul scos la un maraton -- afirmînd că l-a terminat în trei ore, cînd, în realitate, fuseseră mai mult de patru --, "greșeala" a ridicat imediat îndoieli asupra credibilității candidaturii sale. Bineînețeles, nu se pune problema că politicienii nu ne mai pot prosti de acum încolo, dar, cînd o fac, există riscul de a pica ei înșiși de proști.De asemenea, smartphone-urile permit cetățenilor să-și facă cunoscute opiniile. Aceștia pot suna, pot trimite e-mail-uri, își pot pot posta părerile pe Twitter, contribuind astfel la o discuție politică la scară mare și în timp real. De exemplu, fiecare dintre cele trei dezbateri electorale ale celor doi candidați la președinția SUA a generat, doar pe durata dezbaterii, mai mult de șapte milioane de mesaje postate pe Twitter. Poate că nu trăim chiar într-o epocă a iluminismului, dar epoca Twitter este, cu siguranță, mult mai distractivă. Cel mai important aspect din toate acestea este, probabil, faptul că acești cetățeni își pot folosi smartphone-ul spre a mobiliza mase de oameni să iasă în stradă pentru apărarea unor interese. Primăvara Arabă a fost acest gen de manifestare a puterii oamenilor înarmați cu smartphone-uri, forță care i-a detronat pe tirani și a scris istoria. Smartphone-urile nu pot mutila sau ucide, dar pot pune bețe în roate guvernelor care ar încerca s-o facă. În același timp însă, Primăvara Arabă a trasat și o limită a puterii smartphone-urilor. De pildă, cel care folosește un smartphone nu va ști niciodată cine va răspunde chemării sale la acțiuni politice. Poate că are prietenii săi pe Facebook, dar îi lipsesc o comunitate politică autentică și lideri politici. Poți folosi Twitter-ul pentru a transmite în direct o revoluție, dar nu și o tranziție. Căci s-a dovedit, pînă la urmă, bineînțeles, că partidele politice islamiste, care s-au bazat pe structuri de partid tradiționale și ideologii clare, au fost cele care au cîștigat alegerile din Orientul Mijlociu.În prezent, simbolul condiției noastre democrate este o persoană care ține un smartphone într-o mînă și un vot în alb în cealaltă. Dar această persoană nu mai aparține vreunei clase sociale sau unui grup etnic, iar votul nu mai este o armă la îndemîna sa. Nu mai gîndim în termeni de "baricade", iar noțiunile de "camarad" sau "dușman" ne-au devenit foarte vagi. Atît votul, cît și smartphone-ul nu mai sînt opțiuni, ci instrumente de control -- singura frică a votantului cu smartphone fiind aceea că acela sau aceea pentru care votează nu se vor îngriji decît de problemele lor personale și egoiste. Cetățeanul cu smartphone nu se confruntă cu alegerile ideologice dificile pe care le-au avut de făcut predecesorii lor. În timp ce, în ultimele decenii, posibilitatea opțiunilor a crescut în mod radical, în politică lucrurile stau exact invers. Pentru cetățeanul de ieri, implicat politic, a-ți schimba partidul sau tabăra politică ar fi fost la fel de neconceput ca schimbarea religiei. În prezent, să treci de la stînga la dreapta și viceversa este la fel de normal și de simplu ca traversarea graniței dintre Franța și Germania: o autostradă de mare viteză, fără controlul pașaportului.Reprezintă, așadar, cetățeanul cu smartphone o putere pe care am dobîndit-o, sau una pe care am pierdut-o? Ar trebui să fim nostalgici după declinul ideologiilor politice, sau să ne simțim eliberați de povara lor? Și putem să ne încredem în smartphone ca într-un instrument eficient, care ne păzește drepturile? Transparența este noua religie Sînt sceptic la ideea că cetățeanul cu smartophone este cel care ne va restaura încrederea în democrație și în instituțiile democratice. Smartphone-ul ne facilitează controlul asupra politicienilor, dar încrederea se referă la siguranța pe care o avem în activitățile instituțiilor, activități pe care nu le putem monitoriza sau controla direct. Nu avem încredere în familie sau în prieteni pentru că îi putem controla tot timpul. Lenin spunea că "încrederea este bună, dar controlul este mai bun", dar tiranul bolșevic nu este recunoscut a fi un model de democrație. Și, în timp ce criza actuală a lipsei de încredere este probabil mai puțin dramatică decît o arată sondajele (o criză sugerată și de dezbaterile publice), sociologul Niklas Luhmann a afirmat că încrederea este "baza vieții sociale", fără de care, diminețile, nici nu ne-am mai putea da jos din pat. Din păcate, cele mai multe inițiative, care pretind că reconstruiesc încrederea civică, în realitate nu fac nimic altceva decît să trezească o neîncredere în democrație. Iar acest trend se poate observa în mod evident în obsesia în masă asupra nevoii de transparență. Transparența este noua religie politică împărtășită de o majoritate de activiști civici și de un număr din ce în ce mai mare de guverne democratice. Curentul transparency întruchipează acea speranță într-o combinație de noi tehnologii, acces public la informații și activism civic care i-ar putea ajuta pe oameni, într-un mod mai eficient să-și controleze reprezentanții. Ceea ce face mișcarea transparency atît de atractivă pentru diferite grupuri civice este premisa că, dacă oamenii "cunosc", vor acționa pentru apărarea intereselor proprii. Trebuie să recunoaștem, pe bună dreptate, că mișcarea transparency a dat rezultate impresionante în multe domenii. Legislații guvernamentale, care au cerut companiilor să divulge riscul asociat cu produsele lor, au dat putere consumatorului și au făcut ca viața să fie mai sigură (iar aici ar trebui să-i mulțumim mult blamatului Ralph Nader). Clauzele de confidențialitate au schimbat și relațiile dintre doctori și pacienți, profesori și studenți. Acum, pacienții au mai multe drepturi și puterea legală de a cere socoteală doctorilor, iar părinții pot alege, în mod mai eficient, școala la care vor merge copiii lor.Am putea presupune, într-o ordine logică a evenimentelor, că, dezbărată de privilegiile secretului, politica guvernelor se va schimba în mod ireversibil. Că acestea vor deveni mai oneste. Căci în momentul în care un guvern are prea multe secrete, democrația devine fragilă, chiar în cazurile în care acerbele competiții electorale dau, ex-ante, rezultate nesigure. Doar cetățenii informați pot cere socoteală guvernelor. Pe scurt, nu e nici o surpriză faptul că activiștii pentru democrație au investit atît de multă speranță că transparența în sine poate reda încrederea în instituțiile democratice. După cum afirma juristul și activistul Lawrence Lessig în eseul său, "Against Transparency" ("Contra transparenței"): "Cum ar putea cineva să fie contra transparenței? Valorile și beneficiile acestui curent sînt mai mult decît evidente." Dar, în timp ce valorile transparenței sînt evidente, dezavantajele și riscurile n-ar trebui ignorate -- argumentează, în continuare, Lessing. Conceptul transparenței -- acela că va reda încrederea publică în democrație -- se bazează pe cîteva ipoteze care pornesc de la ideea că, "dacă am fi știut", totul ar fi fost altfel. Dar lucrurile nu sînt atît de simple. Sfîrșitul secretelor guvernamentale nu înseamnă nașterea acelui tip de cetățean informat, iar controlul acerb nu înseamnă "mai multă încredere în instituțiile publice". De exemplu, cînd americanii au aflat că SUA a pornit războiul contra Irakului, fără a avea, de fapt, dovezile clamate ale existenței armelor de distrugere în masă, l-au reales pe președintele care a luat această decizie.Italienii l-au menținut la putere pe Silvio Berlusconi, mai mult de un deceniu, deși erau la curent cu toate ilegalitățile pe care acesta le-a comis, ilegalități dovedite de activiștii anti-Berlusconi, în speranța că votanții se vor sătura de acest individ. Dar în politică, "a ști totul" încă are multe alte sensuri. Faptul că guvernele sînt forțate să dezvăluie informații nu înseamnă neapărat că, dacă oamenii vor ști mai multe, automat vor înțelege mai bine. S-a dovedit că un om copleșit de informații este, de fapt, un om neinformat. Dacă nu mă credeți, întrebați un contabil: vă va spune că cea mai bună metodă de a descuraja un inspector fiscal, venit să verifice registrele companiei, este să-i oferi un munte de informații accesibile, în loc să-i dai lucrul de care are, de fapt, nevoie. Dacă vorbim de relațiile dintre încredere și control, problema devine mai complexă. Oare posibilitatea de a controla creează încrederea, sau, de fapt, controlul devine un substitut al acesteia? Contrar celor susținute de către avocații mișcării transparency, care insistă asupra faptului că e posibil ca transparența guvernamentală să apere protecția vieții private a cetățeanului, personal, susțin că un asemenea guvern ar cere, și din partea cetățeanului, o viață privată, fără secrete. Nu putem avea un guvern transparent fără a ne sacrifica propria intimitate. Contrar așteptărilor potrivit cărora un guvern fără secrete va putea avea un discurs public mai mult rațional decît paranoic, cred că transparența va alimenta teoriile conspirației. Căci nimic nu este mai dubios decît să pretinzi o transparență absolută. Și nimeni nu poate spune că, în momentul în care guvernele devin mai transparente, dezbaterile noastre sînt mai puțin paranoice. Creșterea mișcării de transparență poate remodela democrația politică, dar trebuie să fim conștienți de direcția acestei schimbări. Poate transparența să ne readucă încrederea în instituțiile publice, sau ne va face să ne îndoim de chiar conceptul de democrație? O societate de spioni Atenția exclusivă pe care o acordăm transparenței influențează, în mod decisiv, felul cum funcționează democrația. Ar putea chiar să contribuie la înlocuirea acesteia cu un regim politic care s-ar baza pe controlul cetățenesc asupra executivului. Contrar ambiției declarate -- aceea de a reda încrederea în instituțiile statului --, mișcarea transparency ar putea accelera procesul transformării politicii democrate într-un management al neîncrederii. Nu este suprinzător faptul că liderii chinezi susțin cu mult entuziasm ideea transparenței. Ei se opun doar existenței mai multor partide care să candideze la putere și ideii unei alternative la conducerea comunistă.La sfîrșitul secolului al XVIII-lea, Jeremy Bentham -- filozof și reformator social -- a proiectat o formă instituțională numită "panoptic". Conceptul a fost creat pentru a ajuta un paznic să supravegheze ocupanții unei instituții -- fie că e vorba de o închisoare, o școală sau un spital --, fără ca aceștia să știe. Curînd, panopticul a simbolizat, în gîndirea modernă, puterea pe care ți-o dă controlul asupra unor grupuri periculoase de indivizi. Celebrele antiutopii ale secolului al XX-lea -- Aldous Huxley cu Brave New World, ori We al scriitorului rus Yevgeny Zamyatin, sau 1984 al englezului George Orwell -- sînt, de fapt, povești ale unor societăți transparente, în care guvernul deține controlul absolut. Să cunoști totul este o utopie guvernamentală a puterii suverane. Dacă ideea unei societăți transparente este visul guvernelor, ideea unui guvern transparent și a corporațiilor fără secrete reprezintă împlinirea dorințelor multor activiști pentru democrație. Inițiative precum Publish What You Pay, Open Government Initiative sau eforturi politice radicale precum WikiLeaks sînt cele mai bune exemple a ceea ce pot face oamenii cînd sînt înarmați cu informațiile "exacte", și în ce măsură aceștia pot cere socoteală guvernelor. Citatul des folosit din Louis Brandeis -- "se spune că lumina soarelui este cel mai bun dezinfectant" -- rezumă, pe scurt, mișcarea transparency, al cărei scop este să construiască un panoptic revers, unde nu guvernul monitorizează societatea, ci societatea îi supraveghează pe cei aflați la putere. Utopiile totalitariene, în care oamenii spionează adunînd informații pentru guvern, sînt înlocuite în prezent cu cele progresive, în care oamenii spionează chiar guvernul. Pînă la urmă însă, tot despre spionaj este vorba, necontînd cine pe cine spionează. Are însă sens să renunțăm la intimitatea vieții private, doar ca să beneficiem de servicii publice mai bune? Și e oare atît de radical diferit de poziția adoptată de regimurile totalitare care revendică "sacrificarea dreptului de a alege", al cetățeanului, pentru atingerea unui scop mai înalt -- precum măreția națională și egalitatea socială?Latura morală a războiului contra secretizării a fost adusă în dezbatere prin publicarea unui număr de documente oficiale, de către WikiLeaks. Este imposibil să faci publice documente autentice, fără să supui la risc sursele guvernamentale. Și este exclus să accesezi fișiere oficiale fără să afli și informații adiacente -- ca, de pildă, informații pe care guvernul le are despre cetățenii săi. Desecretizarea unor documente ale poliției, în societățile postcomuniste, este exemplul clar al dilemei din spatele oricărei politici a transparenței. Trebuie oare ca toată lumea să știe ce au făcut ceilalți, în timpul regimului comunist? Ar trebui să cunoaștem doar dosarele oamenilor publici? Cît de sigure sînt informațiile strînse de poliția secretă? Oare acestea vor produce un catharsis moral în societate, sau vor fi folosite ca un kompromat (compromis) în jocurile sordide ale puterii? Acestea nu sînt întrebări care așteaptă răspunsuri facile. Societatea modernă a fost costruită avînd la bază speranța că, într-o bună zi, vom avea încredere în instituții și în străini, aceeași încredere pe care o avem în membrii familiei noastre. Exemple recente au demonstrat însă că lucrurile stau exact pe dos. Am început să avem îndoieli chiar în ceea ce privește familia, o îndoială pe care o manifestam, pe vremuri, doar față de infractori. Sîntem martorii unei combinații de neîncredere și tehnologie, care ne remodelează viața privată. Avocații vor spune că tehnologia a transformat divorțul într-o cursă a înarmării. Avem bucătării și dormitoare la fel de pline de microfoane precum ambasada SUA în Moscova, în timpul Războiului Rece. Iată cum perspectivele transparenței de a reda încrederea în instituțiile publice a semănat, în fapt, germenele neîncrederii în sfera vieții private. Transparența și mișcările antipolitice "Poți fi sigur că în viitorul apropiat se vor crea software-uri care îi vor împiedica pe politicieni să ne mai mintă" -- mi-a spus, doar pe jumătate în glumă, prietenul meu, Scott Carpenter, director adjunct la Google Ideas, think-tank-ul creat de Google pentru a-l ajuta pe cetățean să folosească noile tehnologii. Ani de zile, politica a fost arta de a reuși să spui oamenilor ceea ce vor să audă. Ideea sugerată de Carpenter a fost că, în epoca transparenței, acest lucru n-ar mai fi posibil. El s-a gîndit la faptul că noile programe software ar putea urmări declarațiile și luările de poziție ale unui politician, astfel încît, cînd acesta își schimbă deciziile luate anterior, votantul să afle și să-i poată pedepsi oportunismul. Și nu numai atît: am ști, de exemplu, cu cine se întîlnește politicianul respectiv, cine contribuie la campania sa ori dacă soția sau copiii săi sînt angajați în consiliile de administrație ale companiilor favorizate de guvern. Transparența, în cazurile acestea, ar ajuta, mai degrabă, nu la aflarea unor secrete, ci la dezvăluirea unor minciuni și a unor înșelătorii. Perspectivele unei societăți transparente nu diferă de cele pe care le-ar avea, într-un context science-fiction, o Mașină a Adevărului. Este perspectiva unei societăți fără minciuni. Nu poți scăpa de mincinoși, dar poți elimina minciuna și consolidarea puterii prin aceasta. Ceea ce este deranjant în această entuziastă speranță cum că transparența va îmbunătăți societatea este ceea ce scria T.S. Eliot, cu aproape un secol în urmă, și are legătură cu felul cum apărătorii mișcării transparency "visează la un sistem într-atîta de perfect, încît nimeni nu va mai avea nevoie să fie bun." În acest scenariu, încrederea nu ar veni dintr-o înșiruire de credințe, de țeluri comune sau de experiențe, ci dintr-o grandoare a unui concept instituționalizat. În loc să creadă că societatea democratică se poate autocorecta de la sine, activiștii transparenței preferă să-și păstreze convingerile în instituirea acelei societăți care nu face nici o greșeală. Dacă filozofii Iluminismului au încercat, odată, să înțeleagă natura umană -- inima, mintea, fricile --, noua generație de reformatori democratici și-a pierdut interesul în a descoperi omul. În lumea lor instituționalizată și plină de slogane, a te răzgîndi este doar un semn al oportunismului politic. Dar nu libertatea de opinie este însăși esența politicilor democratice? Este, oare, intransigența mai importantă pentru democrație decît afabilitatea de a-ți schimba punctul de vedere, cînd afli informații noi sau cînd te găsești în circumstanțe inedite? Păcatul originar al mișcării transparency este exact această neglijare a complexității psihologice a politicilor democratice.