Gleb Pavlovski
Claudia Silaghi
Gleb Pavlovski / Dilema veche
Eurozine
Dilema veche
Dilema veche 392 (2011) (Romanian version); Eurozine (full length English version); open Democracy (abridged English version); Transit 42 (2012) (German version).
2011-09-21
Politica alternativelor care nu există -- - sau despre cum functionează puterea în Rusia
Interviu cu Gleb Pavlovski, fost consilier la Kremlin
Gleb Pavlovski, fost disident, născut în Ucraina, a devenit ulterior "tehnolog politic", așa cum sînt cunoscute în Rusia personajele care fac și desfac puterea. A lucrat pentru Elțîn în 1996, pentru Putin și apoi pentru Medvedev. În aprilie 2011, a ieșit brusc din cercul de apropiați ai Kremlinului, după ce a făcut comentarii indiscrete despre cum și cine ar putea candida la alegerile din 2012. Chiar înainte de demiterea sa, a înregistrat o lungă convorbire cu Ivan Krastev și cu Tatiana Jurjenko, publicată în revista Transit. Reproducem aici, cu acordul autorilor, largi fragmente din discuția care avea să fie, fără să-și fi propus nimeni, ultimul interviu dat de Gleb Pavlovski în calitate de consilier la Kremlin.
Ivan Krastev, Tatiana Jurjenko: Cînd s-a născut Pavlovski tehnologul politic?
Gleb Pavlovski: Termenul de "tehnolog politic" a intrat în discursul public în 1996, după realegerea lui Elțîn. Ideea a fost că trebuia inițiată o "intervenție" în politic, dar care să aibă niște obiective strategice. Alegeri se mai ținuseră și în trecut, dar aceea nu era politică adevărată. Alegerile frumos dichisite din 1993, referendumul constituțional al lui Elțîn, toată implicarea mass-mediei -- au avut un impact puternic. Oamenii au început să fie suspicioși asupra faptului că "următorul Elțîn" s-ar putea transforma într-unul și mai periculos. Această teamă că nu există o alternativă la Elțîn a început să se dezvolte la începutul lui 1993. De fapt, toată această problemă a "alternativelor care nu existau la Elțîn" este una foarte interesantă. Mai tîrziu ne-am adus aminte că la fel ziceam și despre Gorbaciov: nu există alternativă la el. Apoi s-a văzut că a existat o alternativă și la Gorbaciov, dar și la perestroika: era Elțîn. Și culmea, imediat ce și-a făcut apariția pe scenă Elțîn, s-a strigat deja că nu există alternativă pentru a-l înlocui. Iavlinski a publicat în primăvara lui 1993 un articol care se numea chiar așa: "Sînt pregătit să fiu o alternativă la Elțîn", și a făcut valuri. Așa și-a făcut intrarea pe scena politică, cu acel articol. De aceea, cînd a apărut Putin, sloganul "Nu există alternativă la Putin" nu a venit de la noi, de sus, a pornit de jos, fără instigarea noastră. Dar ne-am folosit de el imediat.
IK, TJ: De la apariția lui Medvedev ca președinte nu se mai poate spune: nu există alternativă la Putin. Sau: nu există o alternativă la Medvedev.
GP: Da, tandemul a distrus logica "politicii alternativelor care nu există". Pentru că ideea lipsei unei alternative la Elțîn s-a dovedit a fi eficientă în alegeri, am început să mă gîndesc cum a fost cu adevărat organizată puterea în Rusia. Am dezbătut această problemă și cu istoricul Mihail Gefter. Odată ce am realizat că nimic nu s-a schimbat în esență, mi-am făcut o idee asupra modului în care ar putea fi folosit potențialul politic al "alternativelor care nu există".
IK, TJ: Pe de o parte, avem puterea fără reprezentare, dar, pe de altă parte, opinia publică trebuie luată în seamă. Nu este același lucru cu puterea autoritară clasică, căreia nu trebuie să-i pese de ceea ce gîndesc oamenii pentru că ceea ce gîndesc este controlat de poliția secretă.
GP: Este o formă de putere mai arhaică -- puterea "moșierului". Înainte, boierii ruși obișnuiau să delege administrația moșiei unui neamț, și ei trăiau la Moscova sau la Paris. Țăranii se pot revolta, pot să își ceară drepturile și pot chiar să-l omoare pe neamț, dacă este prea dur. Dar el administrează în numele proprietarului, și nu al lui.
IK, TJ: Să ne întoarcem la politica alternativelor care nu există. Au fost comuniștii cu adevărat percepuți ca o reală amenințare în 1996?
GP: În ianuarie 1996, conducătorul partidului comunist, Ghenadi Ziuganov, avea 40% în sondaje, iar Elțîn doar 5%, deci ar fi greu să spunem că nu a fost o amenințare. Dar, bineînțeles, "întoarcerea la comunism" a fost în mare măsură un mit pe care s-a și bazat campania electorală din 1996 -- mitul bolșevicului cu un cuțit în dinți, care va veni și îți va lua proprietatea, apartamentul și așa mai departe.
IK, TJ: Ce au știut tehnologii politici ai anilor '90 în plus față de politicieni?
GP: Pentru noi, alegerile parlamentare din 1995 au fost testul-cheie. Au fost organizate cu supervizarea directă a lui Elțîn și a șefului securității, Alexander Korzakov. A existat un proiect numit partidul Congresul Comunităților Rusești (CCR) pe care l-am dezvoltat și care a fost în așa fel gîndit încît să unească platforma liberală și populismul exacerbat. O opțiune ciudată, ceva similar Tea Party în SUA: un program de dreapta formulat în termeni de stînga. Exact la asta ne-am și gîndit: dacă vrei să convingi votanții cu privire la ceva ce aparent contravine valorilor lor și chiar intereselor personale, trebuie să o prezinți ca pe o expresie a puterii la care nu există nici o alternativă. Generalul Lebed a fost ales ca imagine a CCR. Avea o voce înspăimîntătoare: în războiul din Transnistria, vocea lui a fost folosită pentru a slăbi rezistența -- a fost transmis prin megafoane pentru ca studenții din Chișinău aflați în tranșee să îl poată auzi și să tremure. Cu toate acestea, Lebed a fost în realitate un intelectual militar timid și fragil care se prefăcea a fi un monstru terifiant, dar în esență îi lipsea încrederea în sine. De fapt, a devenit chiar o obișnuință faptul că politicienilor ruși le lipsește încrederea în sine.
Programul CCR promova un liberalism favorabil oamenilor simpli. Pînă în momentul alegerilor reușiserăm deja să umflăm un balon virtual: în toate sondajele de opinie, CCR ieșea pe locul doi, după comuniști. Comuniștii erau speriați -- dar CCR nici măcar nu a trecut pragul electoral. Problema reală a fost că ne lipsea un aparat regional. Atunci am realizat că este ușor să umfli un balon, dar pentru a strînge voturile ai nevoie de aparat local. Comuniștii aveau aparatul lor, noi am eșuat în acest sens. Această constatare a stat la baza planificării modelului 1996. De această dată, întreaga campanie a fost construită pe baroni locali, unii dintre ei nu chiar loiali. În primul tur, trebuia să le arătăm că rezistența este inutilă -- trebuiau să treacă de partea lui Elțîn. Adevărat, Elțîn nu a cîștigat din primul tur. Dar trebuia să demonstreze că nu va pierde, că nu va permite să piardă cea de-a două rundă. Strategii noștri politici erau aproape de a stabili hegemonia lui Elțîn ca lider pentru care nu există alternativă. Votîndu-l pe Elțîn, oamenii au votat pentru putere, dar a contat și frica lor de a fi lăsați fără putere.
IK, TJ: În Occident se crede că în era Elțîn a existat democrație, poate imperfectă, dar totuși democrație. Și că a existat competiție politică. Totuși, după ce a ajuns la putere, Putin a stabilit un regim autoritar, un model complet diferit. Ca un om din interior, cum vedeți dumneavoastră această diferență dintre regimul Putin și regimul Elțîn?
GP: Totul este rezultatul victoriei categorice a lui Putin, a succesului său accidental, care a fost tradus mai apoi într-un referendum continuu: societatea era întrebată în orice tip de probleme, indiferent dacă era pro sau contra lui Putin. Vechea infrastructură a lui Elțîn, bazată pe ideea președintelui fără alternativă, formată din mai mult sau mai puțin aceiași actori, s-a păstrat. Au fost adăugate totuși alte cîteva obiective. De exemplu, Elțîn nu a știut ce să facă cu moștenirea armatei sovietice, acesta fiind și motivul pentru care a păstrat armata în cea mai mare parte departe de sistemul de decizie. Practic, a tăiat sursele de finanțare pentru armată. În acest caz, Elțîn a suferit un conflict de personalitate alimentat de moștenirea erei sovietice. Pe de o parte, era convins că o superputere are nevoie de o armată puternică, iar pe de altă parte, pacifismul -- de natură sovietică, radicală -- făcea și el parte din natura lui. Și cum n-a acționat din timp, fără fonduri de la bugetul statului, armata plana asupra sistemului constituțional ca o eventuală amenințare. A fost parcă o parodie a modelului latin american: o armată sărăcită față în față cu elite pacifiste ce se îmbogățeau. Într-un fel, democrația a fost construită lăsînd armata undeva în afara sferei sale. Nimeni nu avea nici o idee de ceea ce se întîmpla cu armata. Generalii delapidau fondurile, iar soldații mureau practic de foame. Ce efect poate avea o asemenea armată asupra țării? Nimic bun nu poate ieși din așa ceva.
IK, TJ: Există o conexiune cu războiul din Cecenia?
GP: A existat un alt motiv, uitat, în spatele războiului din Cecenia: a da unei armate înfuriate ceva de făcut. În anii '90, statul nu avea legitimitate, nu prea putea determina oamenii să meargă la război. Cei care au luptat în primul război din Cecenia au fost, dintr-un motiv sau altul, aceia care au crezut că trebuie să servească patria sau cei care s-au trezit luați pe sus. A devenit clar imediat faptul că acea armată nu este capabilă să lupte, și au început să fie trimise forțele de poliție și trupele speciale OMON, prin rotație din fiecare regiune a țării. Toate forțele noastre de poliție au trecut printr-un război, care a fost nu numai real, dar și sîngeros. Aceasta este cheia de înțelegere a ce s-a întîmplat ulterior. Acești oameni au fost incredibil de brutalizați. În același timp, mulți dintre ei afișau un eroism măreț. De exemplu, trupele OMON din Ryazan au fost prinse de ceceni într-o rîpă și au refuzat să se predea. Exact ca cei 300 de spartani. I-au omorît pînă la ultimul om. Dar odată întorși acasă, luptătorii din Cecenia, simțind deja gustul sîngelui, au devenit periculoși, mulți dintre ei asociindu-se cu grupuri de infractori.
IK, TJ: Care a fost viziunea lui Elțîn cu privire la spațiul postsovietic? De ce, de exemplu, relațiile cu Ucraina și Belarus s-au dezvoltat într-un mod atît de diferit? De ce a rămas doar o idee reunificarea cu Belarus?
GP: Toate proiectele de uniune cu Belarus au fost practic croite de președintele belarus Lukașenco. Intenția lui era să devină președintele Rusiei și al Belarusului după Elțîn. Unirea s-ar fi produs practic inevitabil, dacă ar fi fost supusă unui referendum popular. Pînă la apariția lui Putin, nu mai era nimeni la fel de popular. O parte a elitei economice rusești, în principal sectorul industrial, avea o orientare pro-Minsk. Belarus deținea cel mai dezvoltat sector al complexului industrial militar sovietic -- modernizat cel mai recent -- în anii '80. Lukașenco voia să ofere la schimb Belarus pentru Kremlin. Dar la începutul anului 1996 cei de la Kremlin au început să-și pună întrebări cu privire la costul pe care îl implică cumpărarea Belarusului de la Lukașenco. Erau pregătiți să plătească orice preț cu excepția Kremlinului! Așa s-a dezvoltat stilul de tîrguială între Rusia și Belarus. Și tot așa nu a dus nicăieri. În schimb, dinamica relațiilor cu președintele ucrainean Leonid Kucima a fost diferită. El balansa între Rusia și Vest, fără a da vreodată impresia că este dispus să accepte ca Ucraina să fie anexată Rusiei. Iar problema "Crimeei rusești" a fost întotdeauna secundară pentru Elțîn.
IK, TJ: Ce fel de Ucraină dorea Elțîn?
GP: Cred că Elțîn era autist din punct de vedere geopolitic. Iubea grandilocvența, politicile în stil grandios, summit-urile și așa mai departe. Pentru el tot ce era important se întîmpla la Moscova, nu prea îi păsa de ce se întîmpla în Ucraina. L-a privit pe Kucima ca pe un administrator sovietic; vorbeau aceeași limbă. Dar nu au discutat niciodată ideea revigorării imperiului sovietic. În plus, Kucima a fost într-un fel speriat de Elțîn. Mulți îl credeau pe Elțîn imprevizibil. De aceea, Kucima avea oamenii săi la Kremlin, pentru a spiona ce se plănuiește.
IK, TJ: Cum a putut Moscova să facă o asemenea greșeală la alegerile prezidențiale din 2004 în Ucraina? Erați acolo în acel moment, lucrînd pentru Ianukovici. Cum priviți acest eșec azi?
GP: Kucima a distrus totul încă de la început: ne-a impus propriul joc, care în realitate nu se potrivea jocului nostru.
IK, TJ: Vreți să spuneți că operațiunea "succesorul" nu a ieșit?
GP: A ieșit, dar nu am fost noi cei care am ales succesorul. Kucima făcea un joc propriu, dar în același timp ne cerea acordul la fiecare pas. Iar planul său se schimba tot timpul. La început a dorit să candideze pentru un alt mandat. Și asta cînd ne aflam deja aproape de alegeri, undeva pe la sfîrșitul primăverii lui 2004. Se întîmpla la acea faimoasă partidă de băut pe care a avut-o cu președintele parlamentului, Volodimir Litvin, și care a durat vreo trei zile. Atunci Litvin aproape l-a convis pe Kucima să rămînă la putere. Dar apoi Kucima s-a răzgîndit și s-a decis să-și caute un succesor. Așa a ajuns iar la Victor Ianukovici. Nu avea un plan clar. Ianukovici nu era pregătit în nici un fel pentru acest rol. Afișa, ca și generalul Lebed, o figură aparent înfricoșătoare, dar în realitate era un om nevertebral. Cînd se lovea de o criză, era pierdut. Dacă echipa sa funcționează bine, atunci e un lider bun. Probabil ar fi fost un bun nomenclaturist sovietic, dar ca politician nu e potrivit. Deci, Kucima l-a propus pe Ianukovici, și Moscova nu a intervenit.
Apoi, evenimentele din Kiev -- în special rapiditatea cu care s-a divizat cercul lui Kucima -- au lăsat o puternică impresie asupra lui Putin. În teorie, știa că aceste lucruri sînt posibile, dar acum avea exemplul concret al unui aparat care s-a prăbușit sub ochii lui. Kucima a pierdut instantaneu controlul; cu toții, inclusiv gărzile de corp, s-au reorientat.
IK, TJ: Vă propun să vorbim despre Putin. La începutul anilor 2000 chiar era o figură autentică, un lider politic popular. Ar fi cîștigat oricum alegerile. De ce a fost nevoie să fie manipulate?
GP: Putin nu s-a văzut amenințat de nici o opoziție serioasă, dar nu a vrut să concureze împotriva unor mici alergători insignifianți. Ideea de bază din spatele alegerilor prezidențiale din 2004 a fost aceea de a-l transforma într-un referendum -- un referendum de confirmare. La acel moment nu a existat într-adevăr alternativă la Putin pentru președinție. Problema era că la alegeri ai nevoie și de alți candidați. Era important să ne asigurăm că Putin nu se va suprapune sau nu va intra în conflict cu ei, chiar și la modul virtual. Aceasta nu a ținut atît de mult de politică, cît -- aș spune eu -- de estetică. Ceva asemănător apariției ceremoniale a basileului, incomparabilul "Prim Cetățean". La acel moment a fost pur și simplu o chestiune de design al campaniei, și nu de politică. Abia mai tîrziu s-a transformat într-un tip de politică.
IK, TJ: Cît de stabil este regimul Putin? Cît de importantă este stabilitatea pentru el?
GP: Stabilitatea este o teză propagandistă, pînă la urmă. Există un tip de stabilitate care poate fi verificată în termeni relativi, și există stabilitatea ca prioritate politică. Prioritățile politice au fost promovate încă înainte de a se cunoaște măcar un început de stabilitate, la începutul deceniului trecut, cînd aproape totul era instabil. Nu aveam nici măcar o echipă stabilă. Putin nu a deținut controlul nici măcar asupra propriei echipe. Echipa lui semăna mai degrabă cu stafidele dintr-un biscuite, oameni integrați în echipele altor oameni. Echipa lui Elțîn, pe de altă parte, era ca o împletitură, ținută laolaltă de interesul lor comun față de trecut și atitudinea față de Elțîn, de proprietate și viziuni.
Cum înțelegea Putin stabilitatea? El nu își dorea să fie un președinte de tranziție. A fost conștient de faptul că mulți îl percepeau ca fiind o asemenea figură trecătoare, a cărei responsabilitate se rezuma doar la aceea de a oferi timp celorlalți pentru a pregăti următoarele alegeri. Și din cîte știu, mulți din echipa lui Elțîn l-au perceput în acest mod. Dar el nu își dorea să fie o figură temporară și nu îi plăcea să fie controlat, sau ideologia lui să fie controlată. Cîteodată reușea să își impună punctul de vedere, de exemplu, în ceea ce privește imnul național al Rusiei (revenirea la imnul sovietic): aceea a fost ideea lui, pe care a reușit să o aducă în atenția celorlalți. Dar în primele lui zile ca președinte marea majoritate a deciziilor nu i-au aparținut. În principiu, aceasta a fost și problema pe care Putin a încercat să o rezolve în 2003. De aceea a și intrat în conflict cu Alexandru Voloșin. S-a speculat că din cauza cazului Hodorkovski, dar acela a fost doar un pretext. În realitate, nu cred că Yukos a reprezentat o problemă-cheie pentru Putin în acel moment. Pentru el, problema-cheie o reprezentau relațiile cu echipa Kremlinului. Era o modalitate foarte bună de a scăpa de supravegherea Familiei. Asta era important pentru el, dar trebuia să fie atent să nu intre într-un conflict direct cu Elțîn. Nu și-a dorit un conflict direct cu Elțîn, de aceea nu se atingea de nici un om aflat în cercul lui Elțîn, ca de exemplu, oligarhul Oleg Deripaska. Dar Hodorkovski nu a fost niciodată apropiat lui Elțîn. Voloșin și echipa lui nu au cedat, și conflictul a început să escaladeze. Putin nu a făcut nici un compromis, chiar dacă la început acest lucru părea posibil. Acela a fost momentul în care puterea a început să roiască în jurul lui. Acesta este motivul pentru care alegerile din 2004 au luat o formă triumfală și a apărut un nou tip de putere, o putere de neclintit, care putea asigura stabilitate. Nu este vorba despre stabilitatea regimului politic -- nu cred că Putin se gîndește în acești termeni. Este vorba de stabilitatea ca o construcție socială, ca o modalitate de a organiza societatea.
IK, TJ: Am vorbit despre lipsa unei alternative la Gorbaciov, la Elțîn și la Putin. În ajunul alegerilor din 2011, sîntem în fața unui sfîrșit de capitol, încetează politica "lipsei de alternativă"? Sau poate fi oprit timpul și menținut statu-quo-ul?
GP: Cred că atît Medvedev cît și Putin sînt conștienți că situația actuală nu poate continua pentru încă un mandat. Percepția lor asupra situației este diferită și nici unul dintre ei nu crede că acest tandem poate continua. Deși unor oameni din jurul lor nu le-ar displăcea acest lucru. Lor le-ar plăcea ca tandemul să continue. De vreme ce regulile jocului sînt clare. Nu este foarte comod, într-adevăr. Ai nevoie de două linii telefonice, dar te poți obișnui cu asta. Dar Putin nu se poate întoarce, pur și simplu, pe postul său vechi. Se gîndește la noi idei pentru a reveni.
IK, TJ: Dar de ce nu se poate întoarce?
GP: Pentru a fi succesorul cui? Pentru a fi urmașul unui candidat pe care el însuși l-a propus? Asta l-ar transforma într-un om slab. Și va fi nevoit ca întreg mandatul viitor să explice de ce a făcut această greșeală. El nu este așa, nu gîndește în acest mod. Are nevoie de putere, de o mișcare neașteptată plănuită de el, ceva șiretlic, o intrare spectaculoasă. În același timp, Medvedev este supărat că mecanismele create de Putin nu funcționează. Pe biroul lui sînt butoane, pe care el le apasă, dar cablurile de dedesubt lipsesc. În același timp, înțelege că nu poate să-și încheie președinția cu aceste alegeri. Spre deosebire de Putin, el are propria viziune asupra statului. Trebuie să își pună în aplicare această viziune. Dar nu își permite un conflict cu Putin. Este extrem de dificil. Pînă una-alta, este vorba despre etica unei prietenii. Prietenii nu se pot trăda unul pe altul. Elțîn ar fi putut, drumul lui a fost pavat cu cadavre de foști vechi prieteni. În final nu a rămas poate nici unul căruia să nu i se fi întors spatele în mod grosolan. Ca atare, tandemul este într-un punct mort. Medvedev nu dorește să continue în același fel pentru încă patru ani. Putin împărtășește aceeași opinie. Dar și mai ciudat ar fi ca el să devină președinte, iar Medvedev prim-ministru. Ar fi suprarealist. Putin știe că există totuși niște reguli globale pe care trebuie să le urmezi. Nu poate fi prea excentric.
Acum au nevoie de o inovație similară ideii de "stabilitate" de la sfîrșitul anilor '90. La acea vreme majoritatea oamenilor tînjeau după o putere puternică și stabilă. Acum starea de spirit s-a schimbat. Noul strat social care a apărut în ultimele decade, clasa de mijloc, nu este prea optimist. Sînt într-o stare de constantă iritare. Cred că este mai mult o aparență decît realitate, dar le place să vorbească și continuă să cîștige pondere. Rețelele sociale au impus și ele un anumit discurs despre putere. Internetul rusesc a adoptat un discurs extrem de dur. Dacă ai o dispoziție bună, pur și simplu nu te vei face auzit pe Internet. Internetul este un mediu radical.
IK, TJ: În cele mai multe cazuri reflectă poziții polarizate.
GP: Da, trebuie să facem totuși diferența între polarizarea virtuală și polarizarea din viața reală. Autoritățile adoră sprijinul pasiv, confirmat de altfel și prin alegeri. Dar acest sprijin nu poate fi de fapt mobilizat. Nu ia forma mobilizării politice; nu este pregătit să formeze o coaliție în jurul unei idei sau a unui program. Nimeni nu știe ce să facă în privința asta. Tot ce poți face este să îți verifici încontinuu cotele din sondaje. Chiar dacă cifrele sînt bune, frica rămîne, pentru că indiferent către cine te întorci primești zero reacție. Asta i s-a întîmplat și lui Medvedev, și ideii lui de modernizare. Cred că a fost o experiență nouă și neplăcută pentru el să descopere că pînă și cei care ar fi trebuit să fie interesați de modernizare, cercurile de afaceri, nu i-au răspuns. Cei cărora le era frică de Putin nu au răspuns nici ei. Sau poate nu sînt cu adevărați speriați de el? Nu este foarte clar ce trebuie făcut în această situație.
De aceea aș spune că niciodată nu am fost mai aproape de niște alegeri fără soluții ca pînă azi. Anul electoral 2012 sună mai degrabă ca o apocalipsă. În Moscova toți vorbesc despre calendarul maiaș -- 2012 sfîrșitul lumii. În 2012, pămîntul se va cutremura, cerul va fulgera, și o piatră gigantică cu un nou calendar va cădea din raiuri. Și o voce va spune: mulțumim că folosiți calendarul nostru. Scenariul sună tautologic. Dar senzația generală care se conturează independent de propagandă este că, cel mai probabil, Medvedev va candida pentru un nou mandat la președinție, în timp ce Putin încearcă să se decidă ce rol își dorește să joace după alegeri. Ce îi va coace mintea rămîne de văzut.