Anul trecut am luat parte la un spectacol neobişnuit. Un artist pe nume Tino Sehgal a îndepărtat toată "arta" din Muzeul Guggenheim din New York, a strîns un grup de vorbitori buni şi le-a cerut să înceapă conversaţii cu vizitatorii muzeului despre "progres" – ce consideră că este, dacă cred că acesta există măcar. Eu m-am numărat printre vorbitori. Unul dintre modurile în care am abordat subiectul a fost prin a-i face pe vizitatori să se gîndească la e-mail-uri, mesaje text, Facebook. Sînt "bune", "rele", necesare, inevitabile? Reprezintă progres, regres sau doar distracţie? Răspunsurile lor au fost neaşteptate. Într-adevăr, nu erau turiştii obişnuiţi sau simpli newyorkezi care-şi omoară o oră înainte de a merge la dentist, dar mulţi dintre ei – chiar şi tinerii – nu erau interesaţi de comunicarea electronică sau reţelele sociale. Aceştia au considerat că aparatele consumă prea mult din timpul şi energia lor, fiind mai degrabă generatoare de dependenţă, decît folositoare. O fată de 15 ani mi-a spus că este singura din cercul ei de prieteni care nu are telefon mobil. "Cînd vreau să comunic cu prietenii mei, scriu scrisori." "Dar nu deveniţi nerăbdători?" "Poate, dar ne place aşteptarea; face lucrurile mai incitante. Şi scrisorile sînt cam ca secretele. Şoapte pe hîrtie."

Şoapte pe hîrtie. Expresia mi-a venit în minte acum cîtva timp, cînd verişoara mea de-a doua – o doamnă jucăuşă de 92 de ani – mi-a strecurat un bilet pe care eu şi fosta mea soţie i l-am trimis cînd s-a născut fiica noastră. "Fetiţa" are acum 34 de ani. Scrisorica m-a trimis direct înapoi în trecut. Am văzut cum stăteam la o masă rotundă de lemn, scriind, gîndindu-ne la fiecare cuvînt, numărîndu-le şi măsurîndu-le, încercînd să îngrămădim cît mai multe informaţii pe bileţel. Fiecare însemnare trebuia să fie diferită. Ce ar vrea să ştie Jim sau mătuşa Mollie despre Lilly? Ce greutate are? Dacă are păr? Dovada strălucirii şi a splendorii ei la vîrsta de trei săptămîni? Cum spui acelaşi lucru într-o sută de moduri diferite? De asemenea, tonul fiecărui bileţel trebuia să fie deosebit – unele amuzante, altele sentimentale, altele mai reţinute. Aşa că nu au fost atît de uşor de scris. A fost ostenitor. Dar oboseala a reprezentat o pauză de la oboseala mai mare care ne-a copleşit apoi, unde ziua şi noaptea s-au contopit într-o lumină tulbure şi programul nostru de somn era direct legat de stomacul lui Lilly. Fata de la Guggenheim avea dreptate: scrierea acelor bileţele a fost un fel de şoaptă către prieteni şi familie, anunţîndu-i că mai trăim, că vrem să reluăm legătura cu ei şi să le împărtăşim groaza, dar şi entuziasmul nostru. Scrisul meu de mînă era atît de migălos, de plănuit dinainte. Hîrtia era mai aspră acum decît atunci, aproape pietrificată. Dar nu era doar hîrtia. Cuvintele însele arătau de parcă deveniseră parţial încremenite; după 34 de ani, erau mai puţin trecătoare, mai solide.

Tocmai am terminat de citit o carte numită Passing Strange, scrisă de Martha A. Sandweiss, despre căsnicia de 15 ani dintre un aristocrat alb din New England şi o dădacă de culoare, în anii apusului de secol XIX. Clarence King era atractiv şi avea o poziţie socială bună – printre prietenii lui se numărau un secretar de stat, nepotul şi strănepotul unor preşedinţi americani, cei mai bine-cunoscuţi artişti şi scriitori ai vremii. Ada Copeland era o fostă sclavă cu ten închis, care şi-a croit drum din Sud înspre New York, unde şi-a cîştigat pîinea cum a putut. Nu era o căsătorie înscrisă în Registrul Social, dar atunci oamenii aceştia nu se încadrau în stereotipurile etnice: King a admirat dintotdeauna femeile "indigene", cu "plenitudinea oceanică a sîngelui şi a căldurii lor"; Ada Copeland era o persoană mîndră, ambiţioasă, sclavă doar prin naştere.

Înregistrarea căsătoriei lor se regăseşte în primul rînd în scrisorile lui King către Copeland. (După cîte se pare, scrisorile ei au fost distruse.) Tăinuindu-şi adevărata identitate şi spunîndu-i Adei că era James Todd – un însoţitor de vagon de dormit, cu pielea deschisă la culoare -, el i-a trimis scrisori ce revărsau sentimentalitate. Era o latură a lui King care i-ar fi făcut pe sofisticaţii lui prieteni să se dea în lături; societatea WASP (White Anglo-Saxon Protestant – protestanţi anglo-saxoni albi) a claselor dominante nu este recunoscută pentru afişarea emoţiilor. Iată cum suna King în calitate de Todd: "Am stat întins în pat şi m-am gîndit la tine şi mi-am simţit întreaga inimă plină de iubire pentru tine. Adesea, îmi pare că nimeni nu a iubit vreodată o femeie aşa cum te iubesc eu pe tine. În sufletul meu nu este loc pentru nici o altă femeie, şi nu va exista niciodată. Întreaga mea inimă îţi aparţine pe vecie."

King nu era Abelard, sau Keats scriindu-i lui Fanny Brawne – limbajul din scrisori vine din romane de dragoste şi felicitări de Valentine's Day. Dar însăşi banalitatea lor le face înduioşătoare. Încărcate de sinceritate, dor, dorinţă de puritate şi simplitate, ele şoptesc toate lucrurile pe care King nu a îndrăznit să le spună nimănui în afară de Ada, şi chiar şi atunci sub un nume pretins. King şoptea nu doar de-a lungul distanţelor, ci şi al liniilor trasate în funcţie de culoarea pielii sau clasa socială.

Dacă scrisorile ar fi şoapte, aparatele care le-au urmat fac tot felul de zgomote: clopoţeii de Crăciun ai soneriei telefonice, pufăitul mecanismului de acţionare a faxului, sunetul de elicopter al unui computer turat. Era ceva captivant de "modern" în fiecare dintre aceste sunete, cel puţin prima oară cînd le-am auzit. Întîia dată cînd m-am întîlnit cu e-mail-urile eram în casa unui prieten din Washington, D.C. Fusese corespondent străin în Uniunea Sovietică, iar acum fiul său se însurase cu o rusoaică şi trăia în Moscova. "Uite-te la asta!" a arătat înspre monitorul bîzîitor, unde e-mail-urile pîlpîiau în alb-negru. "Nu-i al naibii de uluitor?"

Chiar era. În primii ani, e-mail-urile erau magice: întreaga lume şoptea mai mult sau mai puţin în timp real. Totuşi, undeva, de-a lungul timpului, magia a început să pălească. Pe măsură ce unele schimburi au rămas tainice şi emoţionante, altele au devenit neglijente. Grija pe care am văzut-o în scrisul meu de mînă înghesuit – ca să nu spun nimic despre caligrafia superbă din trecut – a degenerat în tastare grăbită, abrevieri, jumătăţi de propoziţie, feţişoare vesele şi LOL-uri. La rîndul său, acest lucru ar fi favorizat o dezordine emoţională şi intelectuală. Gîndiţi-vă la imaginile cu autorii de scrisori din trecut, stînd la birou şi mestecînd capătul unui stilou, în timp ce îşi formulau gîndurile. Era de aşteptat ca gîndul să preceadă acţiunea; acum, autorul poate tasta şi trimite mesajul mai repede decît poate gîndi, cu un rezultat departe de eleganţa la care aspirau autorii scrisorilor.

Cînd a devenit mai puţin esenţial să răspundem la e-mail-uri decît era în cazul scrisorilor? Şi de ce? Oare pentru că erau mai uşor de scris şi, prin urmare, nu atît de nemaipomenite? Era efortul de a scrie şi a pune la poştă o scrisoare – precum şi emoţia de a primi una – o cerere implicită de a fi onorată cu un răspuns? Greu de spus. Dar o anumită măsură a civilităţii pare să se fi pierdut. Schimbul privat dintre ceea ce Martin Buber numea "I" (eu) şi "Thou" (tu) a fost înlocuit, pînă la un punct, cu un schimb public mai generalizat, între "Eu" şi "Oricine".

Facebook, LinkedIn, Twitter şi toate celelalte reţele sociale care aşteaptă să se nască vor estompa fără îndoială graniţa dintre public şi privat încă şi mai mult. O cunoştinţă de-a mea (de fapt, o "prietenă" de pe Facebook) a postat recent un video cu logodnicul ei cerîndu-i mîna. Era fascinant. Ea arăta cu adevărat surprinsă, el – mîndru şi timid. Ai putea spune că nu făceau altceva decît să împărtăşească un moment fericit cu prietenii lor. Dar ceva era... în neregulă. Poate pentru că ştiau că sînt filmaţi, toţi erau prea fericiţi, prea în văzul lumii. Unele dintre emoţiile mai dureroase sau stînjenitoare fuseseră omise. Unde era teama lui, uşurarea ei sufletească, caracterul straniu absolut a doi oameni care îşi jură unul celuilalt să fie împreună pînă la sfîrşitul vieţii?

Sînt în metrou, privind o fată care ar putea fi sora geamănă a fetei de la Guggenheim. Scrie un mesaj text – judecînd după entuziasmul ei, este destinat unei prietene dragi. Cu capul între umeri, genunchii la piept, îşi concentrează întreaga energie asupra aparatului în formă de hamburger pe care îl ţine în poală cu amîndouă mîinile. Este foarte însufleţită. Degetele ei dansează. Fruntea-i luceşte. Zîmbeşte. Din cînd în cînd, îşi aminteşte că este într-un loc public şi priveşte în juru-i, pe jumătate uluită, totuşi un pic stînjenită că oamenii ar putea să o surprindă într-o plăcere vinovată. Dar apoi se afundă din nou în tastat, degetele mergîndu-i mai rapid ca niciodată. Mie îmi pare foarte mult o formă de şoaptă.

Aşa că poate mă înşel. Poate mesajele text sînt la fel de intime precum scrisorile, cu adăugarea vitezei şi a comodităţii. Dar de ce a revenit fata de la Guggenheim la scrisori? Oare pentru că era o luddită şi o snoabă, şi vroia să se distanţeze de colegii ei? Poate avea o ambiţie secretă de a deveni o Mare Scriitoare, ale cărei cuvinte să treacă de la o generaţie la alta. Şi poate că ceea ce am pierdut nu sînt atît intimitatea şi civilitatea, cît simţul permanenţei, sau ce puţin al longevităţii.

Ca urmare a comodităţii prezente în lumea electronică, fata din metrou nu se va obosi probabil să păstreze schimbul de mesaje dintre ea şi prietena ei; la un moment dat va apăsa pe Delete, şi momentul de sentimente împărtăşite va fi pierdut pentru totdeauna. Cuvintele ei nu vor trece niciodată prin metamorfoza prin care au trecut bileţelul meu şi scrisorile lui King către Ada Copeland: menite iniţial unei singure persoane, cuvintele au pătruns treptat pe un tărîm de emoţii universale, situaţii împărtăşite. Pierderea acelui sentiment de longevitate, oricît de neînsemnat ar putea părea, o asemuiesc pierderii speranţei la nemurire, iar asta mă întristează.

Published 2011-05-24