Unii dintre dumneavoastră îşi mai amintesc, probabil, speranţele celor din Vest, de după "revoluţia de catifea", că Europa Centrală va îmbogăţi lumea politică occidentală cu noi idei, valori şi perspective care acolo lipseau; că central-europenii vor putea propune o "a treia cale" între capitalism şi socialism. Aceste speranţe se bazau pe presupunerea că suferinţa trăită sub comunism ne-a făcut pe noi, central-europenii, nişte fiinţe umane mai bune, mai rafinate, atît emoţional, cît şi intelectual. Astăzi, acele speranţe par patetice, şi a devenit evident că percepţiile vestice asupra Europei Centrale au fost naive.

Societăţile post-comuniste nu au avut niciodată curajul de a transmite un mesaj semnificativ lumii vestice; misiunea lor a fost, de fapt, să se adapteze, cît mai rapid, învingătorilor marelui război ideologic. Au primit instrucţiuni clare despre cum să construiască democraţia şi economia de piaţă, iar criteriile de la Copenhaga şi "consensul de la Washington" au devenit pur şi simplu manuale pentru elita noastră politică.

În primii ani, erau atîtea de făcut că nu mai exista timp de gîndire – de altfel, singurul lucru care se găsea din belşug sub comunism. Îmi amintesc că eram îngrijorat de faptul că limbajul dens al autorilor pe care îi savuram în samizdat era acum diluat de graba cu care îi citeam în ziare. Dar probabil că nici nu puteam atunci să reflectăm asupra a ceea ce ni se întîmpla, tocmai pentru că ne lipsea perspectiva necesară. Abia acum, retrospectiv, ne putem da seama că revoluţiile din 1989 au avut loc pe fundalul unor transformări globale profunde al căror catalizator nu a fost căderea comunismului. Globalizarea era deja în plină expansiune, iar căderea comunismului nu a făcut decît să contribuie la victoria unui capitalism de tip laissez-faire. Victoria în sine a fost percepută în principal în termeni economici. Totuşi, după căderea comunismului, Vestul şi-a pierdut "oglinda estică", care îl obliga să se comporte şi să arate mai bine, ceea ce a dus totodată la pierderea responsabilităţii morale faţă de mersul lumii, caracteristică Vestului în perioada postbelică. Probabil că toţi bănuiam asta, dar nu prea aveam timp să ne batem capul cu aşa ceva. Pentru noi, Vestul a fost mereu o constantă, doar îl ştiam aşa de bine din visele noastre.

Astfel, de-a lungul anilor '90 am dat totul ca să construim capitalismul, nebăgînd de seamă că fusese golit de propriul său sens de corectitudine şi responsabilitate. Noi credeam că aşa este normal şi că aşa a fost mereu. De aceea am acceptat acel jaf la drumul mare numit privatizare, crezînd că este o parte integrantă a capitalismului vestic. Chiar şi astăzi, cînd mulţi vestici au început să înţeleagă că "mîna invizibilă" e de fapt beteagă, noi refuzăm să aceptăm că noţiunea noastră de capitalism a fost greşită şi că am trăit doar o versiune a acestuia – cea care îşi dădea duhul.

Toate acestea ne privesc mai mult decît vrem să recunoaştem. Actuala criză globală nu e despre cîte miliarde trebuie pompate în economie ca să ne putem întoarce la creşterea economică, ci despre un proces social care va avea un impact asupra lumii cu mult mai mare decît căderea comunismului. Din cîte ştiu eu, acesta este un fapt pe care puţini din lumea post-comunistă sînt gata să-l accepte. Se pare că sîntem încă în urma celor din Vest în ceea ce priveşte analiza propriei noastre orbiri, atît în ceea ce priveşte ultimii 20 de ani de construcţie a capitalismului, cît şi trecutul comunist.

Probabil că în ce priveşte comunismul, există totuşi şi un motiv: pur şi simplu nu vrem să pierdem locul fruntaş în clasamentul celor mai importante evenimente ale ultimei jumătăţi de secol. Într-o discuţie recentă la o conferinţă ţinută la Viena, istoricul britanic Timothy Garton Ash a spus că 1989 este cel mai important moment din istoria Europei. "Puteţi să indicaţi altul?" – a întrebat el, observînd sprîncenele ridicate ale participanţilor. Garton Ash are dreptate: oricît ai căuta prin istoria Europei, n-ai găsi o dată mai importantă. Dar asta a fost acum 20 de ani, şi nu putem ţine istoria în loc, doar pentru că aşa vrem noi. De fapt, ar trebui să fim bucuroşi că istoria ne-a oferit aceşti 20 de ani, ca pregătire pentru timpuri mai rele. De exemplu, ar trebui să apreciem că lărgirea NATO s-a făcut acum 10 ani, cînd Rusia era prea slabă ca să se poată opune. Am fost, de asemenea, norocoşi că expansiunea UE s-a petrecut într-o perioadă de euforie economică. Dacă criza ar fi lovit în 2000, încă am mai fi bătut pe la porţile Bruxelles-ului, deoarece Vestul ar fi fost preocupat cu propriile probleme.

Europa Centrală nu a mai trăit vreodată gradul de libertate politică de care se bucură azi. Dacă lumea şi Europa nu alunecă în haos – iar această ameninţare este astăzi mai reală decît sîntem dispuşi să admitem – atunci peste cîteva decenii vom putea spune că realizările ţărilor central-europene au fost într-adevăr remarcabile.

Însă aceste realizări, oricît de remarcabile, au fost conformiste. Desigur, tot timpul au existat dezbateri aprinse despre cea mai bună cale de urmat, dar termenii în care s-au purtat au ţinut cont în primul rînd de Vest şi de valorile sale. Aceste dezbateri au fost pragmatice, au încercat să găsească calea cea mai scurtă spre convergenţa cu cei din Vest, calea cea mai eficientă de a ne atinge viitorul şi de a ne lăsa în urmă trecutul. Astfel, pînă şi felul în care am abordat regimul comunist a fost unul pragmatic: aşa-numitele procese ale "lustraţiei" au fost considerate, cel puţin în prima fază, elemente necesare în accelerarea reformei. Rolul lor nu era de a analiza trecutul, ci doar de a-i împiedica pe foştii securişti şi pe informatorii lor să ne influenţeze viitorul. Şi totuşi, dacă într-adevăr Vestul aştepta vreo contribuţie intelectuală din partea Europei Centrale în prima lună de după revoluţie, această contribuţie era indisolubil legată de experienţa totalitară. Era aşteptată o nouă valorizare a libertăţii. Dar relativ repede a devenit limpede că Europa Centrală a ratat momentul formulării acestei perspective. În schimb, tot ce a putut face a fost să scoată în faţă nişte individualităţi remarcabile, precum Václav Havel sau Bronislaw Geremek.

Prin urmare, am rămas datori Vestului şi nouă înşine să înţelegem şi să formulăm această experienţă unică a totalitarismului. Ceea ce este un paradox, deoarece sîntem inundaţi cu informaţii despre trecut. Ştim aproape totul despre esenţa diabolică a regimului, în timp ce experienţele victimelor au fost atent documentate şi expuse pe larg. Cu toate astea, tot nu cădem de acord asupra trecutului. Încă nu există un consens dacă regimul trebuie numit totalitar sau dictatorial şi încă nu ştim cum să abordăm documentele lăsate de acesta: fie să le acceptăm ca probe grăitoare, fie să le respingem în bloc ca elemente ale unei mari minciuni care a făcut regimul să funcţioneze. Citind cartea lui Péter Esterházy, Ediţie revăzută, în care sînt descrise înspăimîntătoarele denunţuri pe care iubitul său tată, un aristocrat de altfel, le făcea poliţiei secrete, nu ai cum să nu înţelegi şi să nu fii de acord cu funcţia cathartică pe care publicarea acestor documente o îndeplineşte. Pe de altă parte, este de asemenea uşor de înţeles punctul de vedere al lui Adam Michnik, care ne sfătuieşte să nu cădem pradă arhivelor fostei Securităţi.

Îmi pare că dezbaterile din ultimii 20 de ani indică de fapt un singur lucru: nu sîntem încă liberi. Toţi aceia dintre noi care au trăit măcar o parte din viaţa adultă sub comunism au fost atît de marcaţi de această experienţă, încît nu va fi niciodată posibil să vorbim despre ea în limba naturală a lumii libere. Deşi putem să-i deosebim pe cei curajoşi de cei laşi, pe victime de călăi, nu vom putea niciodată distinge între cei ce sînt liberi şi cei ce nu sînt. Categoria de fiinţă umană liberă pur şi simplu nu a existat sub comunism. Sfidarea, rezistenţa şi încercările de a trăi o viaţă paralelă în afara sistemului au fost semne ale unei năzuinţe spre libertate, dar nu libertatea propriu-zisă. De aceea, putem şi trebuie să depunem mărturie despre toate astea, iar unii dintre noi trebuie admiraţi pentru curajul lor, dar nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că putem interpreta istoria într-un mod liber şi nepărtinitor. Sîntem cu toţii ca acei pacienţi care se autoconsultă şi îşi dau singuri medicamente.

În ultimele două decenii, lupta asupra trecutului a fost mai degrabă o luptă de legitimare a celor care ar trebui să-l interpreteze. Foştii deţinuţi politic ai stalinismului, disidenţii din perioada invaziei ruseşti, pragmatiştii aşa-numitei "zone gri", comuniştii şi chiar o parte dintre foştii securişti, toţi s-au zbătut pentru legitimitatea de a interpreta istoria. Există desigur un minim consens social conform căruia dreptul de a interpreta istoria aparţine victimelor, şi nu călăilor. Acest drept este privit ca un fel de răsplată şi totodată ca un gest de respect pentru generaţia pe care mie îmi place s-o numesc "a tatălui meu". Membrii acestei generaţii au fost comunişti convinşi în tinereţea lor, reformişti în anii '60 şi disidenţi curajoşi în anii '70 şi '80.

Viaţa lor constituie miezul istoriei Cehiei, ai cărei creatori, participanţi şi critici au fost în acelaşi timp. Cine altcineva are o cunoaştere atît de intimă a comunismului în toate manifestările sale? Cine, atunci, ar putea să interpreteze mai bine acest regim, dacă nu ei? Această generaţie a produs o operă colectivă incredibilă – analize subtile şi romane de renume mondial – ca parte a unui proces de autocunoaştere fără precedent în istoria cehă. Dar aici e paradoxul: opera acestei generaţii e atît de monumentală, încît a devenit propriul ei monument. Şi, aşa cum ştim, rolul monumentelor este de a oferi o versiune stilizată, dacă nu chiar mitologică, asupra trecutului, nicidecum o interpretare neutră.

În ultimul timp, mai ales în contextul înfiinţării unor institute menite să studieze trecutul recent, se aud voci care îi contestă pe tinerii istorici angajaţi în aceste institute, pe motiv că nu au o experienţă directă a sistemului şi astfel nu pot înţelege dramele existenţiale şi mulţimea de compromisuri pe care regimul le impunea tuturor acelora care l-au trăit. Teama este că noile generaţii de istorici vor aborda trecutul din perspectiva prezentului, cu ochii acelora care nu au trăit decît democraţia, şi că astfel vor scrie despre trecut într-un registru al libertăţii care nu va avea nici un fel de înţelegere faţă de nuanţele subtile ale metalimbajului regimului comunist. Pe scurt, temerea e că toţi cei care au avut vreo legătură cu comunismul vor fi trataţi pauşal.

Personal, nu împărtăşesc această temere. Cred că singurul mod în care trecutul poate fi interpretat corespunzător este din perspectiva idealurilor democratice ale libertăţii. Şi singurii care au şi mijloacele, şi legitimitatea să facă asta, tocmai pentru că nu sînt legaţi de trecut, sînt cei din tînăra generaţie, chiar dacă asta presupune ca la început analiza lor să fie nedreaptă sau dictată de interese politice, aşa cum pare a fi cazul în Polonia astăzi. Dorinţa de a exercita un control asupra interpretării istoriei este de înţeles, dar futilă.

Din punct de vedere biologic este totodată o naivitate. În 20 de ani, tinerii istorici de azi nu vor mai avea nevoie de permisiunea nostră să interpreteze istoria aşa cum vor.

Desigur, temerea în faţa riscului ca istoria să apară într-o altă lumină decît cea care ne convine este un fenomen prezent şi în Vest. Francezii au avut nevoie de jumătate de secol ca să abordeze regimul de la Vichy, în timp ce suedezii şi-au amintit abia recent că în anii '70 exista o practică oficială de a-i steriliza pe aceia care nu se adaptau societăţii. Astfel, sînt ferm convins că pentru a discuta dacă Europa Centrală are ceva de oferit celor din Vest, trebuie să găsim întîi curajul de a privi adevărul în faţă. Iar adevărul este că n-am folosit ultimii 20 de ani pentru a găsi acest curaj.

Published 2009-10-15