Cu stînga pe dreapta călcînd
Am participat, de curînd, la un dialog amical despre stînga și dreapta, organizat, la Sofia, de Ivan Krastev, un prieten prețios și un politolog de elită. De față mai erau, dintre cunoscuți, Alexander Smolar și Tamás Gáspár Miklós, alături de alți numeroși gazetari și experți din Germania, Italia, Spania, Turcia, Statele Unite, Albania și Portugalia.
Read also:
Andrei Plesu
"The Left treading on the Right"
G.M. Tamás
"A response to Andrei Plesu"
Andrei Plesu
"Some comments to G.M. Tamás"
Vedeta stîngii ofensive, deștepte, cultivate a fost, ca întotdeauna cînd e de față, amicul Tamás. Vechiul disident anticomunist arborează mereu panașul unui anarhism cochet, cu sclipiri marxizante, prețiozități academice și virtuozități caustice. Vede (sau se face că vede) fasciști peste tot, fandează panicard și fentează sofistic, într-o engleză perfectă, ostentativ conservatoare. "Problema liderilor de dreapta – zice el, de pildă – e că se consideră lideri în chip natural, de unde insuportabila lor aroganță." Nu poți să nu observi, în replică, un viciu comun al liderilor de stînga, cel puțin la fel de grav și, parcă, mai periculos: ei se consideră lideri în mod providențial, de unde sîngerosul lor delir misionar. "Nu uita că eu m-am angajat, în tinerețe, împotriva liderilor comuniști!" – parează, prin eschivă, Gáspár Miklós. Sau, tot el: "Critica ideologiei comuniste e, de regulă, contradictorie: ba se spune că avem de a face cu o ideologie utopică, inaplicabilă, ba că ea a fost aplicată, dar cu rezultate dezastruoase. Păi, ori se poate aplica, ori nu se poate". Bine, te grăbești să spui, dar de vreme ce toate tentativele de aplicare a ideologiei comuniste au sfîrșit în catastrofă, nu e asta o dovadă că ideologia cu pricina e inaplicabilă? Unde e contradicția? Nu e inaplicabilitatea una dintre notele constitutive ale utopiei? De cîte ori și în cîte locuri trebuie să eșueze un sistem, pentru ca el să fie declarat inaplicabil? E însă foarte greu să-i ții piept seducătorului filozof maghiaro-clujean. E inteligent, e citit, e funny. Fucking funny! Și, mai ales, spre deosebire de cei doi parlamentari bulgari, e pe val, e pe gustul majorității. Și Ivan Krastev, și Alexander Smolar par să-mi dea dreptate, dar o fac discret, în pauză, oarecum conspirativ. Le e teamă, poate, că mă simt prost și încearcă să mă consoleze prietenește? Sau am devenit eu însumi mai suspicios decît e cazul? Văd oare disimetrii acolo unde ele nu există? Dar iată, cînd cineva vorbește cu parapon despre defectele (grave) ale dnei Thatcher, toată lumea zîmbește solidar, aprobativ, cu multiple subînțelesuri. Vorbești, dimpotrivă, despre unele calități ale dnei Thatcher? Provoci o stare de jenă generală, ca și atunci cînd ai obiecțiuni la Che Guevara. Dreapta e culpabilă. Reacționară. Nițel ridicolă. Stînga construiește pe idolatria egalității, dar nu admite egalitatea de principiu cu dreapta. Dreapta e ceva pe care nu e cazul să-l consideri egal. În plus, dreapta e tristă, n-are haz, nu știe de glumă. Stînga e șugubeață. Nu ține minte răul. Trage peste Gulag o cortină inteligentă, plină de nuanțe, finețuri analitice și "legi ale istoriei". Lumea bună, lumea cu adevărat bună e de stînga. Restul? O mînă de elitiști întîrziați, buni de condamnat la o justă amnezie populară.
Published 2009-06-16
Original in Romanian
First published in Dilema veche 243 (2008)
Contributed by Dilema veche
© Andrei Pleșu
© Eurozine













