Latest Articles


15.10.2014
Eurozine Review

This revolutionary moment

"Index" looks into the future of journalism; "Transit" keeps alive the memory of the Maidan; in "Syn og Segn", climate optimist Kristin Halvorsen calls for a global price tag on pollution; "Kulturos barai" talks to urban ecologist Warren Karlenzig; "Rigas Laiks" congratulates Reykjavik's first anarchist mayor; "Merkur" discusses photography and the definition of artistic value; "La Revue nouvelle" braces itself for more European political deadlock; "Kritiikki" profiles Russian émigré author Sergei Dovlatov; and "Nova Istra" remembers the Croatian émigré poet Viktor Vida. [ more ]

15.10.2014
Warren Karlenzig, Almantas Samalavicius

Winds of urban change

15.10.2014
Vladimir Yermakov

Sergei Dovlatov, a dissident sans idea

15.10.2014
Sonja Pyykkö

Evading power

15.10.2014
Jan von Brevern

Really great art

New Issues


20.10.2014

Esprit | 10/2014

15.10.2014

Transit | 45 (2014)

Maidan - Die unerwartete Revolution [Maidan - The unexpected revolution]

Eurozine Review


15.10.2014
Eurozine Review

This revolutionary moment

"Index" looks into the future of journalism; "Transit" keeps alive the memory of the Maidan; in "Syn og Segn", climate optimist Kristin Halvorsen calls for a global price tag on pollution; "Kulturos barai" talks to urban ecologist Warren Karlenzig; "Rigas Laiks" congratulates Reykjavik's first anarchist mayor; "Merkur" discusses photography and the definition of artistic value; "La Revue nouvelle" braces itself for more European political deadlock; "Kritiikki" profiles Russian émigré author Sergei Dovlatov; and "Nova Istra" remembers the Croatian émigré poet Viktor Vida.

17.09.2014
Eurozine Review

Independence in an age of interdependence

03.09.2014
Eurozine Review

Was Crimea a preliminary exercise?

06.08.2014
Eurozine Review

What are you doing here?

23.07.2014
Eurozine Review

The world's echo system



http://www.eurozine.com/articles/2011-05-02-newsitem-en.html
http://mitpress.mit.edu/0262025248
http://www.eurozine.com/about/who-we-are/contact.html
http://www.eurozine.com/articles/2009-12-02-newsitem-en.html

My Eurozine


If you want to be kept up to date, you can subscribe to Eurozine's rss-newsfeed or our Newsletter.

Articles
Share |


Politica și predarea istoriei


La începutul lunii octombrie s-au împlinit cinci ani de la izbucnirea scandalului manualelor de istorie care a înfierbântat atât de mult spiritele acelei vremi. Atunci, ca și acum, era cu puțin înaintea alegerilor parlamentare. În tot acest timp care s-a scurs nu a urmat nimic seminificativ referitor la problema ridicată atât de vehement de mulți ziariști și parlamentari. Este drept că manualul editat de editura Sigma, cel mai criticat dintre toate cele patru manuale alternative, a suferit schimbari importante in următoarea ediție și, ulterior, în ciuda acestor schimbări, nu a mai primit aprobarea ministerului pentru a concura pe piața manualelor de istorie. Totuși, majoritatea criticilor nu s-au limitat numai la acest manual ci au acuzat întreaga reformă gândită de Ministerul Educației de la acea dată. Iată însă că programa nu a suferit decât niște modificări minime iar întreaga chestiune a rămas în suspensie pentru o discuție ulterioară care nu a mai avut însă loc. Toate acestea sugerează că întregul scandal al manualelor nu a fost decât o manevră politică a opoziției de atunci. Ceea ce a rămas după stingerea scandalului este un număr remarcabil de articole polemice în care multe personalități ale sferei publice românești și-au declarat într-un fel sau altul părerea despre chestiunea în cauză.

Dincolo însă de miza politică a scandalului, care a angajat aproape întreaga opinie publică, de la academicieni la pușcăriași, cum titra un articol din Dilema (no. 351/1999), și de la diaspora românească la activiștii de partid, această dispută a reprezentat o bună șansă pentru începerea unei discuții substanțiale despre manuale și despre conștiința istorică a societății românești. Interesul atât de viu manifestat de categorii sociale din cele mai diferite și mai ales emoțiile declanșate de această campanie de presă sugerează că o astfel de discuție s-ar fi bucurat de o atenție și participare deosebită din partea societății. Totuși această discuție nu a avut loc. După eșecul moțiunii de cenzură interesul politicienilor s-a reorientat spre alte subiecte, mass media a fost captivată de evenimentele politice ulterioare, iar societatea civilă a fost preocupată de criza politica premergătoare alegerilor din anul 2000. Singurii care ar fi putut continua polemica începută, de astă dată fără exagerările campaniilor politice, ar fi fost istoricii. Aceștia, prin natura profesiei lor, erau nu numai cei mai în măsură dar și cei mai interesați de calitatea manualelor de istorie. În cele ce urmează voi analiza câteva din reacțiile acelor istorici care s-au manifestat public în cursul scandalului și voi încerca să identific unele din motivele pentru care o discuție ulterioară, adesea invocată, nu a mai avut loc.

Scandalul

O rememorare a principalelor evenimente este poate necesară pentru a înțelege modul în care istoricii au răspuns campaniei politice începute împotriva unuia dintre manualele alternative apărute în toamna acelui an. Astfel, în data de 5 octombrie 1999, deputatul social democrat de Suceava, Petru Bejinariu, a interpelat ministerul educației cu o întebare privitoare la noile manuale de istorie apărute la editura Humanitas (sic!) în care el spunea:

Voievozi și domnitori, marile personalități ale neamului românesc și luptele lor pentru apărarea ființei naționale au fost scoase din manual. Istorie fără voievozi, domnitori și regi și fără lupta poporului român pentru apărare și neatârnare înseamnă pentru elevi numai coperți de manual de istorie, iar pentru poporul român renunțarea la idetitatea națională. (Interpelarea no. 9441/1999 din 06. 10. 1999)

În aceeași zi, senatorul Sergiu Nicolaescu, independent la acea dată, vicepreședintele comisiei de cultură, artă și mass media, a avut o intervenție în cadrul plenului senatului în care acuza violent unul dintre manualele de istorie în care despre Mihai Viteazul se spune doar că "Domnitorul muntean se distinge nu numai prin luptele împotriva turcilor, dar și pentru că supune sub aceeași stăpânire Țara Românească, Transilvania și Moldova [XE "Tuca, Marius"]". Totodată senatorul își manifestă nedumerirea față de faptul că prezența unor personalități ale mass media postdecembriste se bucură de spații mai largi decât cele dedicate unor domnitori ca Mihai Viteazul și Vlad Țepeș. Concluzia sa era că "acest manual ar merita sa fie scos în piata publică și ars," expresie care a declanșat practic începutul scandalului.

În seara aceleiași zile, coordonatorul manualului incriminat, Sorin Mitu a fost invitat la Marius Tucă show. În cursul acestei emisiuni, Marius Tucă împreună cu Cristian Tudor Popescu i-au făcut un adevărat rechizitoriu lui Sorin Mitu pe tonul deja inițiat de cele două intervenții parlamentare. Autorii manualelor au fost găsiți vinovați de atitudine antinațională, meritând a fi judecați pentru o serie de ireverențe la adresa națiunii române. Pentru mulți ascultători, remarcabilă a fost nu numai violența acestui proces de intenție, ci și ignoranța respectivilor acuzatori ad hoc. Astfel, de la indignarea față de folosirea unor texte literare ca surse istorice la oripilarea față de desemnarea unor fruntași naționaliști (Bălcescu și Kogălniceanu) drept "romantici", cei doi ziariști au dovedit că "ratingul" le guvernează argumentele și nu invers. Totuși acestă emisiune a avut și un efect secundar care merită menționat. Indiferent de orientarea politică și de părerea pe care o aveau despre noile manuale, majoritatea istoricilor au simțit nevoia de a intra în defensivă pentru a apăra autonomia disciplinei lor în fața intervențiilor din afară.

În următoarele săptămâni, majoritatea ziarelor și revistelor au intrat în această polemică iscată în jurul manualului editurii Sigma, a manualelor alternative, a reformei învățământului și a obiectivelor generale urmărite de către politica educațională a guvernului. Guvernul a redevenit principala ținta politică a scandalului. Pe data de 18 octombrie 1999, Anghel Stanciu, deputat PRM, a interpelat pe primul ministru al României cu întrebarea "dacă istoria națională este sau nu implementată în acest manual" și a cerut retragerea avizului Ministerului Educației Naționale. Totodată, Anghel Stanciu a cerut "să se constate dacă ministrul Marga este implicat în procedurile respective de promovare a unei istorii, după părerea noastră, anti-națională, și dacă se constată că este implicat, solicităm demisia ministrului Marga".

În aceiași zi, apare și un interviu al lui Adrian Năstase, vicepreședintele PSD la acea dată, în care acesta dă o lecție, care se vrea usturătoare, despre istoria românilor. Textul e intitulat "Această lucrare este antinațională, dezvoltând toate tezele istoriografiei maghiare" și apare în Cotidianul din 18 Octombrie 1999. Principala idee a intervenției sale era că "acest vector de agresiune antiromânească" își are originea în istoriografia revizionistă maghiară "ce are ca țintă autonomia Transilvaniei și dezmembrarea Statului Roman". Ideea nu era deloc nouă. Cu câteva zile înainte, Adrian Năstase mai avusese o intervenție în cadrul lucrărilor seminarului internațional "Civilizație și geopolitică în bazinul carpatic." În textul său, preluat integral de același ziar, Cotidianul, el dezvăluia că "Romania a fost și va fi amanată să intre în NATO pentru că se are în vedere detonarea "problemei Transilvane" (Cotidianul din 12 Octombrie 1999). Astfel, nu este de mirare concluzia autorului că "adevărata cheie de boltă a acestui "manual"... este susținută de doi piloni: revizionismul maghiar și internaționalismul radical." Acești "piloni" au indicat și cele două direcții urmărite de campania împotriva manualului editat de Sigma. Pe de o parte au fost acuzate ingerințele Uniunii Europene și ale Băncii Mondiale care, sub presiunea cercurilor internaționaliste urmăresc deznaționalizarea României, iar pe de altă parte au fost "dezvăluite" o serie de legături ale autorilor manualelor cu agenții străine de interesele României, de la asociere instituțională la relații de rudenie, dupa cum au încercat să susțină unii comentatori.

La scurt timp după aceasta a urmat o moțiune susținută de 64 de deputați și intitulată "Motiunea Politicile educaționale promovate prin manualele de istoria Românilor" (4 Noiembrie). Această moțiune era constuită pe argumentul că Ministerul Educației nu a înțeles litera și spiritul recomandării nr. 1283 a Consiliului Europei și, mai mult, a încălcat flagrant legea învățământului care stipulează că "învățământul... contribuie la păstrarea identității naționale" (3.1) și "asigură cultivarea dragostei de țară, față de trecutul istoric și de tradițiile poporului român" (Legea învățământului, no. 84 din 24 Iulie 1995). În opinia autorului, opoziția dintre cele două acte este rău intenționată, manifestată în "unele manuale de istorie alternativă" (sic!) și, mai mult, premeditată. Astfel, M.E.N., în colaborare cu Proiectul pentru relații etnice (P.E.R.), a proiectat reforma de la bun început pe opoziția falsă între o istorie "de tip mobilizator, cu modele de eroism si patriotism, cu menirea de a genera loialitate natională," și una "de tip european prin care se întelege prezentul, deci o istorie a institutiilor politice, a statului, a principalelor ideologii ce au marcat trecutul prezent și astăzi." Această reformă, continuă textul moținunii, a avut ca principiu demitizarea și separarea artificială a valorilor naționale de cele europene ceea ce duce la "diminuarea sentimentului demnitații naționale."

Dezbaterea acestei moțiuni a avut loc pe data de 15 Noiembrie și rezultatul a fost respingerea ei cu 132 contra a 66 de voturi. În zilele următoare au urmat o serie de comentarii pe marginea dezbaterilor parlamentare asupra moțiunii, dar treptat scandalul manualelor s-a stins. Succesul moțiunii nu a fost imediat, dar fără îndoială că a avut un rol deloc de neglijat în rezultatul alegerilor din 2000. Mai mult, principala problema ridicată în cursul acelor dispute, și anume ce fel de istorie trebui să învețe elevii în România, preocupă încă și azi opinia publică.

Cele câteva momente ale scandalului mai sus prezentate fără îndoială că nu acoperă nici pe departe toate argumentele și acuzele aduse manualelor incriminate. Ele au fost amintite pentru a rememora tonul și violența acelor atacuri. Au existat foarte multe poziții individuale care ar merita tratate separat în funcție de imaginea de ansamblu pe care acești autori și-au format-o despre societatea în care ei trăiesc. Totuși există un numitor comun ale acestor critici și acesta este o viziune a unei istorii unice exclusiv în folosul al educației patriotice a elevilor. Pentru această istorie nu există alternativă și nu există argumente contradictorii. Mai mult, dacă apare vreun argument critic care să contrazică narațiunea de bază acesta este considerat ca aparținând inamicilor țării care așteaptă din umbră să o dezmembreze. Astfel, părerea adesea întâlnită, în variante mai mult sau mai puțin tranșante, este aceea că istoricul trebuie să lupte continuu cu o conspirație monstruoasă a revizioniștilor șovini și a internaționaliștilor radicali. Această luptă continuă, acest "front al istoricilor" cum era numit in anii '80, impune ca interpretarea istorică să fie fără fisură, îndoieli sau interpretări care să dea naștere la întrebări inutile. Într-un cuvânt, istoria trebuie să fie o explicație fără rest, totală sau mai precis integrală a istoriei poporului român.

Acest tip de istorie a fost confirmată încă din 1974 când în programul PCR a fost introdus un preambul istoric care oferea un rezumat al "dezvoltării istorice a poporului român". Or, acest gen de text nu mai este o istorie ci o ideologie căci numai o ideologie poate vorbi despre existența unui "stat neorganizat". Iar caracteristica principală a acestei ideologii este echivalența dintre stat, societate, popor, națiune, fruntași naționali și în ultimă instanță partid. În aceste condiții, este firesc ca ideea că "națiunea a fost inventată" devine un horribilis dictum pentru toți aceeia ce împărtășesc această viziune integristă a națiunii. Această concepție despre "națiune" – care nu a fost nicicând considerată astfel de vreunul dintre clasicii culturii române – este cea care a intrat în conștiința publică a ultimelor decenii. Varianta populară a acestei ideologii reprezintă vulgata istorică etno-națională a românilor.

Se cuvinte aici de făcut o paranteză. Există o opinie des întâlnită conform căreia naționalismul din Europa de est de azi, în particular cel din România, ar fi o moștenire a perioadei interbelice. Astfel, după represiunea stalinistă, regimurile politice ale acestor țări au trebuit să accepte o definiție etnică a națiunii așa cum fusese ea formulată înaintea venirii la putere a acestor regimuri. Este interesant consensul comentatorilor occidentali și autohtoni privitor la această continuitate a ideologiei naționaliste dincolo de intervalul scurt în care aceasta a fost reprimată sau "înghețată". Istoricii români se referă cu mândrie la mari personalități precum Nicolae Iorga, susținând că se află într-o descendență onorabilă. Problema acestei interpretări este că noțiunea de națiune folosită astăzi nu a mai fost niciodată folosită înainte de perioada comunistă. Înainte de război, sub influența idealismului german și a radicalismului social, mișcarea națională s-a format ca o mișcare revoluționară care milita pentru reformarea societății decadente, pentru revizia fundamentelor civilizației moderne pe baza culturii naționale sau tradiționale. Tinerii intelectuali români de la începutul secolului nu au amalgamat niciodată națiunea cu societatea, cu poporul sau cu țara pentru că pentru ei națiunea română (ca o comunitate) era fundamental opusă societății românești (ca o colectivitate). Iată însă că naționaliștii de azi au pierdut dimensiunea revoluționară a mișcării lor naționale ca și cum revoluția națională, așa cum era ea susținută de Iorga de pildă, s-ar fi întâmplat deja. Dar dacă aceasta e adevărat, când a putut fi înfăptuită această revoluție dacă nu în timpul regimului comunist? Ideologii bolșevici au fost aceia care au susținut că sub regimul comunist problema națională a fost rezolvată și, mai târziu, că revoluția socială nu a fost numai socială ci și națională, împlinind visul milenar al poporului român. Această noțiune a națiunii, care nu are nimic în comun cu naționalismul precomunist, a intrat în ultimele decenii în conștiința istorică a poporului și a fost pe de-a-ntregul adoptată de mulți istorici români.

Istoricii vs. vulgata istorică etno-națională

În toata perioada scandalului manualelor prezența istoricilor, a specialiștilor după cum erau invocați, a fost minimă. În primul rând a existat o solidaritate imediată cu victimele directe ale scandalului. Astfel, 11 profesori ai Universtății din Cluj susținuți de 38 de profesori ai Universității București au protestat fata de felul în care oamenii politici și jurnaliștii au interpretat apariția manualului incriminat și și-au formulat acuzațiile. Ulterior, o serie de instituții sau secții academice și universitare au formulat o serie de critici referitoare la manualul editurii Sigma, critici care au fost menționate succint în moțiunea parlamantară. Astfel, secția de științe istorice a Academiei Române a declarat că manualul editat de Sigma "nu corespunde exigențelor unui manual menit să contribuie la educația națională", specialiștii din Facultatea de Istorie au afirmat că manualul este inegal și că "anumite lecții sunt "mai puțin reușite, deficitare ca informație și concepție" iar catedra de istorie de la Universitatea de Vest acuză același manual că "îndepărtează elevii de Istoria Națională" și "diminuează sentimentul demnității naționale" (Citatele aparțin textului moțiunii și sunt adesea scoase din context). De fapt, opinia "specialiștilor" a fost împărțită. Pe de o parte, istoricii consacrați din punct de vedere instituțional au criticat manualul și felul în care Ministerul Educației a realizat reforma acestora. Este posibil chiar ca acești directori de instituții și șefi de catedră să-și fi impus ierarhic punctul lor de vedere asupra subalternilor. Pe de altă parte, o serie de tineri istorici, revoltați de trivialitatea atacurilor mass media, au luat apărarea autorilor incriminați și au încercat să readucă discuția la un ton mai decent și mai profesional, adică departe de patimile politice stârnite de acest scandal.

Această separare apărută în rândul istoricilor a fost nu de puține ori interpretată ca diferență de generație. De o parte se găsesc aceia care s-au realizat profesional în timpul regimului comunist și care inevitabil au tendința de a reevalua pozitiv istoriografia acelor ani. Faptul că la inceputul anilor '60 istoriografia română s-a re-naționalizat după ani de internaționalism, materialism-dialectic și filo-sovietism i-a făcut pe mulți dintre cei ce au trăit experiența acelor timpuri să se considere într-un fel păstrătorii și apărătorii unei tradiții istoriografice care fusese agresată de un regim politic adus de tancurile rusești. Generațiile mai în vârstă își amintesc încă de epurările universităților, de perioada când singurele articole istorice apăreau numai în Scînteia și Lupta de clasă, sau de manualul lui Roller. Istoria care se învăța atunci era o injurie la tot ce se scrisese vreodată în România. De pildă retragerea Aureliană, aflăm din manualul lui Roller, a fostde fapt o eliberare a populației asuprite de sistemul sclavagist roman, și această eliberare s-a datorat "popoarelor de pe teritoriul Uniunii Sovietice de azi". Or, această generație de istorici își aminteste cu nostalgie și, de ce nu, cu mândrie de anii în care treptat ei au reușit să reabiliteze istoria națională și pe clasicii istoriografiei române. Au reușit treptat să-l reabiliteze pe Iorga, pe Panaitescu, pe Giurescu, pe Brătianu și pe alți mulți alții. Totodată au reușit să reinterpreteze istoria pe linia naționalismului interbelic, sau măcar atât cât se mai putea recupera din această perioadă. Etnogeneza poporului român a devenit o "problemă fundamentală" a istoriei Românilor, slavii au fost treptat eliminați din acest proces, apoi, printre altele, primul război mondial a încetat să mai fie o agresiune a imperialismului capitalist și a redevenit războiul de unitate națională în care participarea României era legitimă, etc. Merită menționat aici un pasaj dintr-un articol mai vechi, intitulat "Istorie și educație națională", în care este descris cum după manipularea internaționalistă a istoriei a urmat o "reașezare" a istoriografiei române.

A fost cultivată în ultimii ani, cu dezinvoltură și ușurință, și ideea nocivă a unei istorii naționale falsificate în ansamblul ei și prin urmare a unei istorii care nu merită decît să fie aruncată în coș. Realitatea este cu totul alta. Neîndoielnic, istoriografia a fost supusă, timp de o jumătate de veac, presiunilor și manipulărilor politice. S-a încercat să se impună, inițial, o "internaționalizare" de extremă stîngă și în consecință adularea Rusiei și Uniunii Sovietice, apoi a avut loc o operă de reașezare a istoriografiei în tipare mai echilibrate, pentru a se trece, în etapa finală a defunctului regim comunist, la ceea ce se numește ­ nu prea potrivit ­ "comunism național"! (D. Berindei, Dilema, no. 296/1998)

Sensibilitatea acestor profesori a fost rănită de reforma manualelor de istorie și de recomandările făcute de Uniunea Europeană. Pentru ei era a doua oară când felul în care este scrisă istoria depindea de directivele primite din afară, de la o mare putere a cărui bunăvoință trebuia captată de români. Chiar și numele disciplinei, pentru care făcuseră eforturi de a-l schimba din Istoria R.P.R. în Istoria patriei și apoi în Istoria Românilor, era acum considerat nepotrivit și înlocuit cu Istoria României. Marile "probleme fundamentale" au căzut în desuetudine, tratate superficial dacă nu chiar eliminate din programă. Ani de eforturi pentru individualizarea istoriei Românilor și definirea canonului disciplinei în opoziție cu interpretările marxist-leniniste curente erau pierduți. Mai mult, întreaga carieră a acestor profesori putea fi pusă sub semnul întrebării atâta vreme cât Istoria Românilor, așa cum o înțelegeau ei, tindea să dispară și să fie înlocuită de o istorie în care România nu mai e într-atât de izolată disciplinar de vecinii săi, iar problemele puse de aceasta sunt mai puțin fundamentale și mai mult instituționale.

Spre deosebire de acești istorici, de cealaltă parte se găsesc istorici mai tineri pentru care, deși în bună măsură educați în perioada comunistă, canonul elaborat și predat de profesorii lor nu a mai exercitat aceeași influență. În primul rând trebuie să ținem seama de schimbările petrecute după 1989, schimbări care în ciuda rigidității instituționale au putut influența tânăra generație. Aparatul ideologic de partid și de stat a dispărut, cariera profesională nu mai depinde exclusiv de adoptarea interpretării istorice oficiale, accesul la informație s-a liberalizat, contactele cu străinatatea au devenit facile și, nu în ultimul rând, posibilitatea studiului și cercetării în afara țării au schimbat dramatic peisajul cercetării istorice din România în ciuda imobilității principalelor instituții implicate. Or, acești istorici – dintre care menționez pe Florin Țurcanu, Adrian Cioroianu și Carol Căpița – au fost fără îndoială impresionați de vulgaritatea atacurilor unor ziariști, pentru care ideea inventării națiunii este o ofensă personală, și au reacționat public împotriva unor astfel de procedee. Solidaritatea lor cu autorii manualului incriminat a fost ușor luată drept solidaritate cu manualul în sine deși nu întotdeauna aceasta s-a și petrecut în realitate.

Deși atitudinea acestor istorici a fost mai mult civică decât profesională, ea a avut o circulație restrânsă nefiind publicată în ziare de mare tiraj sau difuzată de canalele de televiziune. Dimpotrivă, cei prezenți în paginile marilor ziare au fost cu precădere istoricii cu o mare reprezentativitate instituțională. În principal Dan Berindei, președintele Secției de istorie și arheologie a Academiei Române, și Ioan Scurtu, șeful catedrei de istorie contemporană a României de la Universitatea București. Interviurile lor au fost publicate ca opiniile autoritative ale unor specialiști în domeniu și de aceea merită atenția cuvenită. Ele au apărut sub titlurile "Găsesc acest manual, în primul rând, superficial. Interviu cu Dan Berindei de Melania Mandas Vergu ", Adevarul (no. 2907 și 2908/ 1999) și "Oamenii politici ar trebui să renunțe la ideea de a se implica în scrierea istoriei. Interviu cu Ioan Scrutu de Monica Szlavik," Curierul Național (no. 2620/1999).

Primul text în ordine cronologică este cel al lui Dan Berindei. Acesta fiind plecat din țară, pierduse începutul scandalului și nu avusese încă prilejul să-și exprime opinia. Părerea sa formată după lectura foarte atentă a manualului incriminat este că acesta este superficial, că sare peste unele probleme esențiale, și că în definitiv programa este de vină, programă pentru care ministerul nu a cerut părerea Academiei înainte de a o aproba. Intervenția lui Dan Berindei începe cu câteva chestiuni de ordin general. Astfel, "un manual trebuie să trasmită elevului niște lucruri fundamentale de educație națională" și nu să inducă elevului sentimentul că este "un păcat să fie român... sau că aparține unei națiuni de categoria a doua." Din nefericire însă, continuă el, istoria este marginalizată în ultima vreme, ceea ce favorizează dezvoltarea individualismului în defavoarea solidarității cetățenești. Cu alte cuvinte superficialitatea manualului, corespunde cu aceea a programei, cu a politicii educaționale și în ultimă instanță cu superficialitatea implicării cetățenești a românilor.

Urmează apoi o serie de exemple care în opinia autorului dau dovada acestei superficialități. Primul caz este lecția privitoare la Cuza. Pe lângă unele lipsuri în privința informației, Dan Berindei e consternat de faptul că autorii manualului consideră că unirea Pricipatelor Române nu era încă pe deplin asigurată după alegerea lui Cuza ca voevod al celor două principate. El corectează această afirmație spunând că "dimpotrivă, înlăturarea lui Cuza putea pune în primejdie unirea". Un alt caz discutat este acela al "construirii identității naționale" unde este autorul este revoltat de ideea că românii ar fi aflat abia în veacul nostru de faptul că sunt romani. El consideră că identitatea nu este nicidecum o invenție recentă și că nu se poate pune problema în nici un caz ca aceasta să fie rezultatul unei istorii "foarte înfrumusețată care pune accentul pe originea comuna și pe unitatea tuturor românilor". Sunt originea comună și unitatea tuturor românilor inexacte sau rodul imaginației unor intelectuali? El chiar exclamă: "Suntem unitari sau nu suntem?" Apoi, ultimul caz este acela al statelor medievale transilvănene unde în manual este amintită numai Cronica lui Anonimus care este și pusă sub semnul întrebării fără a aminti alte surse. Și nu în ultimul rând, lipsa unei lecții despre Dacia romană și trecerea directă la cea despre statele medievale dă elevului impresia că nu ar exista o continuitate. "Adică, noi totuși de unde ieșim?" exclamă iar autorul.

Concluzia autorului este că "Un manual trebuie să transmită elevului niste lucruri fundamentale, să fie un manual de educație națională" și, tocmai de aceea "acest manual trebuie să cuprindă... lucruri precise, fără echivoc. Imprecizia este dăunătoare." Dar este firesc ca atunci când istoria este destinată îndoctrinării naționaliste imprecizia să fie dăunătoare. A fost Cuza un obstacol în calea recunoașterii unirii sau nu? Într-o astfel de istorie există numai un singur răspuns iar orice discuție nu-și are locul. Faptul că există argumente și de o parte și de alta este treaba specialiștilor iar elevii nu trebuie să afle de existența acestor fel de "imprecizii". Există și o întreagă discuție cu privire la natura modernă a națiunii în care de asemenea există argumente pro și contra. Dar, cu atât mai mult, elevii nu pot fi expuși la o asemenea discuție, tocmai ei care trebuie "să desprindă din acest manual trăsăturile generale ale devenirii națiunii căreia îi aparțin". La urma urmei, aptitudinile de gândire critică de care vorbea recomandarea 1283 nu se referă nicidecum la critica izvoarelor ci la analiza interpretărilor concurente și la capacitatea de a evalua un argument într-o narațiune istorică. Problema este că opinia larg răspândită este cea exprimată de Dan Berindei. Istoria nu are nevoie de interpretări, "imprecizii" ci numai de explicații fără rest, integrale și unitare. Istoria asemeni națiunii trebuie să fie unitară și continuă. Dar această istorie nu este o istorie civică, așa cum încearcă să susțină Dan Berindei, ci o ideologie națională care manipulează mințile tinerilor școlari impunându-le suspendarea simțului lor critic. Or, prezumția că elevii sunt suficient de docili și indolenți este întru-totul falsă. Cu alte cuvinte, nu regimul postdecembrist a "marginalizat" istoria, cum se plânge autorul, ci elevii.

Cel de al doilea text este cel al lui Ioan Scurtu. Acesta reia unele din criticile formulate anterior de Dan Berindei dar este mai radical în exprimare și face și un proces de intenție autorilor manualului incriminat. De altfel, de la bun început, autorul apreciază că manualul editat de editura Sigma "prezintă puncul de vedere al guvernanților". El își organizează apoi observațiile critice pe mai multe nivele. În primul rând, în opinia sa, "este clară preocuparea autorilor de a minimaliza și de a semăna incertitudini și confuzii în legătură cu problemele esențiale ale istoriei românilor". Astfel, "povestea" formării poporului român sau "inventarea" națiunii române ilustrează acest gen de incertitudine. Apoi, el identifică o serie de "omisiuni bine calculate", printre care decizia din 1848 a Dietei maghiare de unire a Transilvaniei cu Ungaria sau cauzele reale ale răscoalei din 1784. Următorul nivel este acela al "bagatelizării și persiflarii unor personalități istorice." Despre personaje ca Decebal, Traian sau Cuza sunt menționate unele detalii nesemnificative fără a fi amintite faptele lor cu adevărat importante din punct de vedere istoric. În final există și un nivel factual al criticii în care existența unor "erori materiale" este amendată. Toate acestea corespund, după părerea lui Ioan Scurtu, unei distorsionări voite a istoriei după criterii politice. O astfel de politizare este evidentă în cazul felului cum este tratată istoria revoluției din decembrie. Astfel, în manual nu este folosit termenul de revoluție, unele expresii copiază sloganurile politice ale Convenției democrate iar evoluția concretă a evenimentelor nu este analizată. Concluzia acestor critici este că amestecul politicii în scrisul istoriei face ca aceasta să-și piardă caracterul științific.

Dincolo de criticile concrete pe care Ioan Scurtu le formulează, există și în acest caz o serie de reflecții despre ce înseamnă un manual de istorie. Remarcabilă este întrebarea pusă de ziarista Monica Szlavik: "Manualul de istorie trebuie sa comunice elevului informații clare, precise despre istoria românilor sau să se limiteze la formarea capacității sale de interpretare a evenimentelor istorice?" Altfel spus, interpretarea istorică este inferioară factologiilor clare și precise. Răspunsul lui Ioan Scurtu nu face decât să dezvolte aceiași idee. Elevul are nevoie de informație clara "pe care s-o judece, s-o aprecieze," el are nevoie de "un număr de date și cunoștințe solide, certe, care să constituie elementele de judecată pentru el." Cine ar putea nega aceste afirmații? Aparent este vorba despre un truism. Iată însă că atunci când apar exemplele intenția autorului devine mai clară. El susține că centralizarea României din perioada interbelică era necesară datorită faptului că după unire se impunea o unificare a legislației și a structurilor de conducere, altfel "cum îl formezi pe elev?" Or, tocmai aceasta este adevărata măsură a tipului de istorie pe care Ioan Scurtu o susține. Ea este o istorie justificativă a statului centralizat care nu cunoaște incertitudinea. Centralizarea este o 'necesitate obiectivă' care trebuie 'înțeleasă' ca atare de către elevi în ciuda faptului că ea nu era singura opțiune politică la acea vreme și nici singura soluție logică la problemele ridicate de unire. Argumentul centralizării statului a fost folosit din plin de extrema dreaptă împotriva fruntașilor ardeleni, mai ales împotriva lui Iuliu Maniu. Campaniile împotriva "regionalizării" au ținut primele pagini ale ziarelor și revistelor care susțineau cu putere ideia unui stat centralizat, ba chiar totalitar. Este cazul revistei lui O. Goga Țara noastră, de pildă, care în ultimii ei ani de apariție apare ornată cu svastici până și în cazul liniilor de delimitare a articolelor. Dar a discuta argumentele ambelor părți ar fi însemnat o "imprecizie" insultătoare la adresa statului unitar centralizat pe care profesorul trebuie să-l imprime în mințile elevilor ca fundament al judecății lor. De aceea Ioan Scurtu își exprimă și nemulțumirea față de inflația demitizărilor din istoriografia recentă argumentând că în manualele franceze nimeni nu îndrăznește să demitizeze marile figuri politice ca De Gaulle, Napoleon sau Carol cel Mare. Aceste personalități, asemeni lui Mircea cel Bătrân sau Cuza, nu sunt mituri ci mari personalități care au existat în realitate și nu sunt figuri fantastice imaginate de niște istorici prea creativi, afirmă Ioan Scurtu. Și continuă, "mitul este o imaginație, o creație proprie, ori aici e vorba de documente", fără a fi preocupat că tocmai suspendarea simțului critic față de 'problemele fundamentale' ale istoriei dau adevărata dimensiune a mitologiei istorice contemporane.

Concluzia autorului este una clară. Ideile după care au fost concepute manualele alternative nu sunt nici occidentale și nici moderne, nu au nimic cu spiritul nou ci, continuă Ioan Scurtu:

Spun cinstit că asemenea idei îmi evocă o parte din perioada anilor 50, când, exact așa, prima ideologia, adică învățătura marxist leninistă, tovarășul Stalin, materialismul dialectic și istoric. Nu prima faptul istoric, științific în sine, ci ideologia.

Dar și ideologia națională, ca orice altă ideologie, are aspirațiile ei de științificitate și obiectivitate pentru a se afirma ca unică explicație, fără rest, a întregii societăți și a istoriei acesteia. Clișeul faptului istoric "științific în sine" este doar paravanul în spatele căruia se ascunde 'adevărul absolut' de care orice ideologie are nevoie. Nu faptul istoric este științific ci modul de selecție și interpretare a faptelor istorice. Dar dacă această selecție este guvernată de o unică interpretare care justifică statul centralizat unitar național din cele mai vechi timpuri până astăzi, atunci istoria devine o dogmă, care poate fi numită "naționalism științific", față de care orice erezie trebuie pedepsită.

Narațiunea istorică și manualele alternative

S-a văzut în cele spuse anterior că principalele critici ridicate împotriva manualului de două autorități în domeniu se referă mai mult la faptul că programa ocolește 'problemele fundamentale' ale istoriei Românilor așa cum au fost ele formulate în anii '80. Ideea principală este că manualele anterioare (din 1994) erau foarte bune doar că puțin prea încărcate cu informații fapt care făcea predarea lui oarecum greoaie. Diferența dintre aceste manuale și cele alternative, diferență palpabilă dacă e să comparăm cele 800 de pagini (doua volume) scrise mărunt ale vechilor manuale cu cele 160 sau 300 ale celor noi, l-a făcut pe Florin Constantiniu să vorbească despre un "Cernobîl didactic, ale cărui urmări se vor face simțite încă mult timp". Părerea sa, publicată în Formula AS (no. 427/20002), este ca "partea cea mai deficitară a reformei în domeniul predării istoriei o constituie programele analitice" care au fost improvizate după modelul occidental. Cu alte cuvinte, "narativul a fost eliminat în beneficiul problematicii" și "elevul nu poate înțelege "problemele" dacă nu cunoaște firul evenimentelor care le-a generat".

Dincolo de formularea confuză, conform căreia o programă analitică care problematizează istoria în detrimentul continuității narative nu este potrivită 'problemelor' (fundamentale) ale istoriei românilor, Florin Constantiniu are o observație interesantă. Textul noilor manuale nu oferă o narațiune coerentă, fapt de altfel adevărat. Altfel spus vechea narațiune națională nu a fost înlocuită cu o alta capabilă să ofere un alt "fir" al evenimentelor. Acesta este și motivul pentru care discuția asupra manualelor nu a continuat după sfârșitul scandalului politic. Vechea narațiune istorică a supraviețuit fără a fi serios contestată din interiorul disciplinei de o altă narațiune concurentă. Mai precis avem de a face cu o istorie trunchiată care de fapt este construită pe aceiași narațiune din care însă lipsește personajul principal: națiunea. Atunci, se pune problema, de ce s-a ajuns la o astfel de situație și care ar fi soluțiile ei? Răspunsul la această întrebare îl găsim într-o lucrare publicată la scurt timp după scandalul manualelor de Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000 (București: All, 2000), la acea dată secretar științific al Facultății de Istorie de la Universitatea București. Lectura acestei lucrări este deosebit de interesantă și relevantă pentru discuția de față deoarece autorul ei identifică o criză a istoriografiei românești actuale care se prezintă "ca o nebuloasă cu mai multe straturi".

Bogdan Murgescu identifică patru motive care definesc această criză. În primul rând este vorba despre lipsa criticii și a autoreflecției în interiorul disciplinei. Cum a fost menționat anterior, pentru mulți istorici români, critica are drept unic înțeles exclusiv critica izvoarelor și nicidecum atitudinea critică față de alte lucrări care eventual oferă explicații diferite sau chiar față de propriul subiect. Problemele apărute, de pildă chestiunea apariției națiunii sau aceea a centralizării interbelice, sunt cu obstinență ocolite sau tranșate radical printr-o afirmație lipsită de argumentație. Specialistul este chemat doar să ilustreze narațiunea care scapă, în articulațiile ei intime, controlului de specialitate. El este cel care alege sursele de importanță istorică de cele lipsite de importanță fără însă a oferi o explicație bine argumentată asupra alegerii făcute. Aceasta este al doilea motiv identificat de Bogdan Murgescu, și anume sursele sunt folosite ilustrativ și nu argumentativ. Strategia cea mai des întâlnită este aceea de a cita ex catedra o mare personalitate a culturii române, fragment care joacă rolul argumentului suprem care nu suportă replică. Cu o astfel de tehnică se ajunge ușor la un alt motiv al crizei care este lipsa conceptelor. Autorul vorbește chiar de un anarhism conceptual și metodologic care și-a găsit terenul fertil în istoria politică. Or, este firesc ca atunci când nu numai critica lipsește ci și cultura dialogului instituțional, pentru a nu mai vorbi despre dialogul interdisciplinar, argumentele și conceptele să lipsească și ele. Parohialismul istoriografiei contemporane este ultimul motiv al acestei crize. Istoria a rămas aproape exclusiv politică, factologică și românocentristă ceea ce a însemnat tot mai mult "studiul faptelor individuale și refuzul net al modelelor teoretice," și "izolarea cvasi-deplină față de celelalte discipline socio-umane".

Revenind la reforma manualelor de istorie și la scandalul generat de aceasta, se poate spune că această reformă a fost făcută înaintea reformării disciplinei în sine ceea ce, fără îndoială, a împiedicat dialogul asupra ceea ce este și ceea ce trebuie să fie învățarea istoriei în România de astăzi. Din această cauză, narațiunea istorică formulată în anii '80 nu are încă un concurent serios iar vulgata istorică etno-națională nu a fost încă primejduită de un nou înțeles al istoriei și al societății românești. Faptul că reforma manualelor a declanșat un scandal politic major este întrucâtva firesc atâta vreme cât predarea istoriei are și funcția de orientare istorică în experiența prezentului. Ea oferă elevilor o imagine implicită despre societatea contemporană și despre căile posibile de evoluție ulterioară. În acest sens, în ciuda declarațiilor răspicate că istoria nu trebuie politizată, manualul de istorie conține și un mesaj politic, mai mult, el reprezintă cea mai importantă autoritate în materie de formare politică a generațiilor tinere. Manualul de istorie are nevoie de o narațiune pentru că narațiunea este modul mental de organizare a memoriei, activitate care în ultimă instanță definește conștiința istorică. Ideologia naționalistă cât și cea comunistă au abuzat adesea de conștiința istorică. Aceasta rămâne însă locul și scopul învățării istoriei iar învățarea istoriei este procesul de dezvoltare a conștiinței istorice în care competențele memoriei istorice sunt dobândite. De fapt aceasta este întrebarea care ar trebui pusă referitoare la manualele de istorie: ce competențe trebuie să dezvolte ele?

Un răspuns la această întrebare este dat de Jörn Rüsen, în articolul său "Manualul ideal. Considerații asupra fundamentelor educației istorice" ("Das ideale Schulbuch. Überlegungen zum Leitmedium des Geschichtsunterrichts" Internationale Schulbuchforschung 14 (1992): 237-250). El numește această competență drept competență narativă prin care prezentul devine inteligibil și experiența proprie dobândește o perspectivă în viitor. Aceasta este o competență fundamentală a conștiinței istorice care se dobândește prin educație și are trei nivele de bază: percepția, interpretarea și orientarea, fiecare necesitând amptitudini specifice. Competența percepției istorice consistă în perceperea distanței și diferenței prezentului față de trecut, cea a interpretării istorice reprezintă abilitatea de a indica un înțeles acestui trecut în contextul prezentului, și în sfârșit competența orientării istorice reprezintă capacitatea de a da un sens propriei experiențe în cadrul culturii istorice dobândite. Fiecare din aceste competențe, artificial separate aici, implică anume caliatăți ale unui manual de istorie. Astfel competența percepției istorice necesită o prezentare a materialului istoric care să stimuleze interpretările, să permită comparațiile și, nu în ultimul rând, să prezinte alteritatea trecutului în raport cu experiența prezentului. Totodată materialul istoric trebuie prezentat urmărind principiul perspectivei multiple, "conflictele fiind potrivite din punct de vedere tematic pentru o prezentare a experienței istorice într-o asemenea perspectivă multipla". Apoi, competența interpretării istorice implică abilități metodologice prin care elevii să înțeleagă construcția întrebărilor, formarea și verificarea ipotezelor, analiza materialului istoric și aplicarea critică a modelelor interpretative. Ca și în cazul anterior, perspectiva multiplă asupra interpretărilor este importantă iar autorii manualului trebuie să se poziționeze față de aceste interpretări într-un mod explicit. În ceea ce privește competența orientării istorice, manualul de istorie trebuie să facă referire la experiența și problemele prezentului care au un potențial educativ important în formarea judecății istorice. Multe manuale ocolesc judecățile istorice explicite încercând să fie strict neutre, ele însă ratează o importantă șansă pedagogică deoarece orientarea istorică nu este posibilă fără o referire la prezent.

Relația manualelor de istorie cu prezentul ridică însă o problemă adesea amintită de mulți comentatori în cursul scandalului manualelor, și anume este disciplina istoriei aservită intereselor prezentului? Experiența ultimelor decenii sugerează un hotărât răspuns negativ. Opinia generală este ca manualele să nu se schimbe la fiecare schimbare survenită în politică. Și totuși, cum se poate manifesta această relație între prezent și trecut? Această întrebare este legitimă în măsura în care manualul de istorie are un anumit rol în perioada formării statului național, un alt rol în perioada legitimării unui regim (comunist) totalitar, și un cu totul alt rol într-o perioadă democratică. Rostul acestui manual e diferit, competențele pe care el le dezvoltă sunt diferite și în ultimă instanță chiar narațiunea e diferită.

Epilog

Recent, în cursul unui seminar despre predarea Holocaustului, unul dintre participanți (este vorba despre Ephraim Kaye) a prezentat un model de lecție despre Soluția Finală. Accentul pus de vorbitor a fost pus pe alegerea individuală pe care fiecare membru al comandourilor morții (Einsatzgruppen) a trebuit să o facă și pe responsabilitatea fiecăruia pentru alegerea făcută. Întreaga lecție era axată pe explicarea, într-o formă didactică, "cum a fost posibilă o asemenea oroare". Ascultând expunerea vorbitorului mi-a revenit în minte un fragment citit cu multă vreme în urmă despre istoriografia britanică care, după revoluția engleză, a fost preocupată de "cum a fost cu putință o asemenea oroare" spre deosebire de istoriografia franceză care, după revoluția din 1789, s-a preocupat mai mult despre "cum a fost posibil un asemenea miracol". Nu importă aici adevărul acestei cugetări aforistice ci ideea că pot exista narațiuni profund diferite atât din punct de vedere al intrigii cât și al argumentației și al tonului. Sentimentele implicate și învățămintele dobândite sunt cu totul altele. Parafrazând respectiva cugetate, s-ar putea spune că istoriografia românească va trebui să dea seama nu numai despre cum a fost posibilă istoria miraculoasă a poporului român ci și despre cum au fost posibile ororile ultimului secol. În ultimă instanță, discernământul și responsabilitatea, calități tradițional atribuite maturității, sunt un subiect mult mai potrivit unei educații meritorii decât mândria sau demnitatea. Și la urma urmei secolul XX ne-a oferit îndeajuns de multe exemple despre ceea înseamnă a fi mândru și demn dar fără discernământ și responsabilitate.

Textul acestui articol a fost adaptat după textul prezentării făcute cu prilejul conferinței "Historical studies: Disciplines and Discourses. An International Conference on the History and Theory of Historical Studies", Budapesta 21-24 Octombrie 2004.

 



Published 2005-12-01


Original in Romanian
First published in "Politica și predarea istoriei" [Politics and History Teaching], Idei în dialog, II (2005), no. 1 (January): 14-17 and Magyar Lettre Internationale 58 (2005) (Hungarian version)

Contributed by Magyar Lettre Internationale
© Razvan Paraianu/Magyar Lettre Internationale
© Eurozine
 

Support Eurozine     click for more

If you appreciate Eurozine's work and would like to support our contribution to the establishment of a European public sphere, see information about making a donation.

Focal points     click for more

Russia in global dialogue

http://www.eurozine.com/comp/focalpoints/eurocrisis.html
In the two decades after the end of the Cold War, intellectual interaction between Russia and Europe has intensified. It has not, however, prompted a common conversation. The focal point "Russia in global dialogue" seeks to fuel debate on democracy, society and the legacy of empire. [more]

Ukraine in focus

http://www.eurozine.com/comp/focalpoints/publicsphere.html
Ten years after the Orange Revolution, Ukraine is in the throes of yet another major struggle. Eurozine provides commentary on events as they unfold and further articles from the archive providing background to the situation in today's Ukraine. [more]

The ends of democracy

http://www.eurozine.com/comp/focalpoints/democracy.html
At a time when the global pull of democracy has never been stronger, the crisis of democracy has become acute. Eurozine has collected articles that make the problems of democracy so tangible that one starts to wonder if it has a future at all, as well as those that return to the very basis of the principle of democracy. [more]

The EU: Broken or just broke?

http://www.eurozine.com/comp/focalpoints/eurocrisis.html
Brought on by the global economic recession, the eurocrisis has been exacerbated by serious faults built into the monetary union. Contributors discuss whether the EU is not only broke, but also broken -- and if so, whether Europe's leaders are up to the task of fixing it. [more]

Time to Talk     click for more

Time to Talk, a network of European Houses of Debate, has partnered up with Eurozine to launch an online platform. Here you can watch video highlights from all TTT events, anytime, anywhere.
Dessislava Gavrilova, Jo Glanville et al.
The role of literature houses in protecting the space for free expression

http://www.eurozine.com/timetotalk/european-literature-houses-meeting-2014/
This summer, Time to Talk partner Free Word, London hosted a debate on the role that literature houses play in preserving freedom of expression both in Europe and globally. Should everyone get a place on the podium? Also those representing the political extremes? [more]

Eurozine BLOG

On the Eurozine BLOG, editors and Eurozine contributors comment on current affairs and events. What's behind the headlines in the world of European intellectual journals?
Simon Garnett
Britain flouts the European Court of Justice

http://www.eurozine.com/blog/
The UK has passed legislation on data retention that flouts European concerns about privacy. The move demonstrates extraordinary arrogance not only towards the Court of Justice of the European Union but towards the principle of parliamentary deliberation in Britain, writes Simon Garnett. [more]

Vacancies at Eurozine     click for more

There are currently no positions available.

Editor's choice     click for more

William E Scheuerman
Civil disobedience for an age of total surveillance
The case of Edward Snowden

http://www.eurozine.com/articles/2014-04-18-scheuerman-en.html
Earlier civil disobedients hinted at our increasingly global condition. Snowden takes it as a given. But, writes William E. Scheuerman, in lieu of an independent global legal system in which Snowden could defend his legal claims, the Obama administration should treat him with clemency. [more]

Literature     click for more

Olga Tokarczuk
A finger pointing at the moon

http://www.eurozine.com/articles/2014-01-16-tokarczuk-en.html
Our language is our literary destiny, writes Olga Tokarczuk. And "minority" languages provide a special kind of sanctuary too, inaccessible to the rest of the world. But, there again, language is at its most powerful when it reaches beyond itself and starts to create an alternative world. [more]

Piotr Kiezun, Jaroslaw Kuisz
Literary perspectives special: Witold Gombrowicz

http://www.eurozine.com/articles/2013-08-16-kuisz-en.html
The recent publication of the private diary of Witold Gombrowicz provides unparalleled insight into the life of one of Poland's great twentieth-century novelists and dramatists. But this is not literature. Instead: here he is, completely naked. [more]

Literary perspectives
The re-transnationalization of literary criticism

http://www.eurozine.com/comp/literaryperspectives.html
Eurozine's series of essays aims to provide an overview of diverse literary landscapes in Europe. Covered so far: Croatia, Sweden, Austria, Estonia, Ukraine, Northern Ireland, Slovenia, the Netherlands and Hungary. [more]

Debate series     click for more

Europe talks to Europe

http://www.eurozine.com/comp/europetalkstoeurope.html
Nationalism in Belgium might be different from nationalism in Ukraine, but if we want to understand the current European crisis and how to overcome it we need to take both into account. The debate series "Europe talks to Europe" is an attempt to turn European intellectual debate into a two-way street. [more]

Conferences     click for more

Eurozine emerged from an informal network dating back to 1983. Since then, European cultural magazines have met annually in European cities to exchange ideas and experiences. Around 100 journals from almost every European country are now regularly involved in these meetings.
Law and Border. House Search in Fortress Europe
The 26th European Meeting of Cultural Journals
Conversano, 3-6 October 2014

http://www.eurozine.com/comp/conversano2014.html
Taking place in southern Italy, not far from Lampedusa, this year's Eurozine conference will address both EU refugee and immigration policies and intellectual partnerships across the Mediterranean. Confirmed speakers include Italian investigative journalist Fabrizio Gatti and Moroccan feminist and Nobel Peace Prize nominee Rita El Khayat. [more]

Multimedia     click for more

http://www.eurozine.com/comp/multimedia.html
Multimedia section including videos of past Eurozine conferences in Vilnius (2009) and Sibiu (2007). [more]


powered by publick.net